fericirea

Ai Obosit să Exersezi Fericirea? Exersează-te pe Tine!

„Rațiunea a descoperit lupta pentru existență și legea care poruncește să sugrumăm pe toți aceia care ne împiedică satisfacerea dorințelor. Rațiunea nu poate descoperi iubirea de aproape, fiindcă asta nu este rațional”

(Lev Tolstoi „Anna Karenina”)

Cu toții exersăm fericirea în viață noastră.

Ne naștem și creștem cu o oarecare definiție a fericirii, pe parcurs însă descoperim și alte conotații ale acestui termen.

Și eu am tot exersat fericirea în viața mea și observ că toată lumea din jurul meu face același lucru.

O mulțime de cititori ai „Artei de a fi” îmi scriu și astăzi că nu au reușit încă să „înțeleagă ce este adevărata fericire”. Culmea e că, deși nu au înțeles-o până acum, ei știu deja când o vor face. Evident, atunci când:

  • Vor avea cu 10 (15, 20) kg mai puțin;
  • Vor avea casa și mașina lor;
  • Vor întâlni un partener de cuplu ideal, care să le fie alături la bine și la rău etc., etc.

Eu am încetat să judec, în mintea mea, oamenii pentru modul lor de a percepe lucrurile.

Perioada în care eram profund revoltată de faptul că cei din jur văd fericirea ca pe o destinație, nu ca pe un loc de unde să pornească, s-a încheiat pentru mine demult. Și asta după ce m-am privit în oglindă și mi-am dat seama că toți avem ochi pentru a vedea, dar deși ochii noștri au aceeași structură, ei văd diferit.

Recunosc, personal am obosit să exersez fericirea.

M-am săturat să văd fericirea ca pe un eveniment îndepărtat, generat de anumiți factori, care, de cele mai multe ori, nu țin neapărat de mine. Și ce faci atunci când obosești de ceva? În mod normal, abordezi o altă abordare a lucrurilor.

Îți mărturisesc că încă mai sunt oameni care sunt curioși să știe ce pot eu oferi lumii la vârsta mea, când „nu am o experiență de viață în spate”. Cine mă cunoaște știe că evit, pe cât posibil, provocările de acest gen, pentru că:

Nimeni nu știe mai bine ca tine ce experiențe de viață ai avut până acum

E ciudat și, oarecum inexplicabil pentru noi, muritorii, că unii oameni la o vârstă fragedă ajung să acumuleze mai multă înțelepciune de viață, determinată de experiențele trăite, decât unii care au trăit decenii fără rezultate prea remarcabile.

Repet întotdeauna un singur lucru, de o deosebită importanță pentru mine:

Când toți în jur îți spun să te oprești, pentru că „nu vei reuși să sari cât de sus ți-ai propus”, privește-i zâmbind și urmează-ți drumul

Oamenii s-au obișnuit să fie experți în viețile altora și să uite cu desăvârșire de viețile lor. Ce ține de mine:

  • Da, sunt maleabilă în multe principii din diverse aspecte ale vieții;
  • Da, mă adaptez repede la anumite condiții de viață (care-mi sunt sau nu pe plac), pe care uneori sunt condiționată să le accept;
  • Da, în mintea mea încape orice concept nou, orice idee nouă care-mi combate, prin argumente explicite, anumite principii de viață pe care le urmez.

Există o singură idee însă care mă depășește: aceea că noi nu avem nici o forță asupra vieților noastre. Și atunci mă gândesc să fi fost oare Dumnezeu atât de puțin inspirat, încât să ne fi lăsat pe noi, oamenii, pe acest pământ pentru un scenariu scris deja, chiar înainte de a apărea noi?

Cum se face însă cu unii, reușesc să găsească în ei o putere nemaipomenită pentru a-și urma visurile până în pânzele albe, iar ceilalți stau liniștiți și asistă la spectacolul pe care viață îl joacă pe ei?

Să fie oare într-adevăr mai plăcut să te privești de pe scaunul unei săli cum te joacă viața?

Mă îndoiesc de acest lucru. Și nu știu dacă eu sunt o nebună sau lumea din jurul meu a înnebunit de-a binelea, dar știu, cu certitudine, că noi avem o putere enormă asupra destinului nostru.

Mi se pare și acum exagerată atitudinea de autoapărare a unor oameni de eventualele dureri ce le-ar putea aduce asumarea anumitor riscuri, menite să le îmbunătățească existența.

Evitând durerile, evităm ce ni s-a dat mai de preț: însăși viața. De ce ne încăpățânăm să credem că:

„Până și ceea ce ni se pare o catastrofă enormă nu este decât un mic obstacol pe drumul spre eternitate”

(Laura Schlessinger)

Dar oare nu este o catastrofă însăși faptul că, în loc să trăim, ne înecăm în încercarea de a supraviețui? Oare nu este o catastrofă faptul că de mici visăm să atingem stelele și, crescând, ne pierdem pe drumuri necunoscute, în prima noapte când cerul e acoperit de nori?

Ce spune copilul din tine? Ce și-ar dori în aceste momente omulețul, căruia i-ai înăbușit vocea, pentru că ai obosit să-i explice „regulile crunte ale vieții”, pe care el se încăpățânează să le urmeze?

Uite ce spun copii din sufletele cititorilor mei:

  • „Mi-am dorit de mică să fiu artistă. Am frecventat încă de la 9 ani orele de canto și am delectat mulți ani, după, publice largi, cu vocea mea. La un moment dat, însă, totul s-a rupt. Acum nu sunt decât o angajată, cu doi copii, care au nevoie de hrană în fiecare zi” (A.)
  • „Am renunțat ușor la visul meu de a fi psiholog, doar pentru că cărora le pasă de mine mi-au zis că n-am să trăiesc din psihologie, că psihologia e o autosacrificare și că am să mor sărac. Am urmat studiile în domeniul marketingului, acum am tot ce-și poate dori un om normal, dar psihologia nu a încetat nici măcar o clipă din viața mea să mă tenteze. Uneori am impresia că aș renunța la tot, pentru a mă dedica unei călătorii continue prin emoțiile umane” (V.)

Sunt doar două din mesajele pe care le primesc zilnic în căsuța mea de e-mail.

De fiecare dată când primesc astfel de mesaje, legate de vocație și împlinire personală, sunt tentată să le scriu la toți același lucru: „Lasă totul și fă ceea ce te pasionează, fă ceea ce te face să simți că trăiești, fă ceea ce trezește fiori în tine, banii apar atunci când tu ești totalmente dedicat pasiunii tale, și există o mulțime de cazuri în acest sens”

Dar nu le pot scrie oamenilor o explicație atât de simplă, și asta pentru că știu că creierul uman are nevoie de argumente complexe pentru a fi determinat să facă o anumită schimbare.

El are nevoie să știe DE CE înainte de a urma un scop nou. De aceea, de cele mai multe ori, le pun întrebări suplimentare oamenilor în astfel de situații, pentru ca ei, singuri, prin auto-deducție, să își dea seama de ce au procedat într-un fel sau altul.

Nu am nici o problemă cu oamenii care nu și-au descoperit vocația nici măcar la 40 de ani, am o problemă însă cu oamenii care ascultă cu strictețe sfaturile celor care, deși se învârtesc o viață în jurul lor, nu îi cunosc câtuși de puțin.

De ce să urmezi sfaturile celor „care-ți vor binele”, atâta timp cât nici ei nu au descoperit definiția binelui pentru ei înșiși?

Adevărul e că am reușit să descopăr multe despre emoțiile umane în cei 4 ani de studiu non-formal (și acum formal) al psihologiei.

Da, deși m-am luat pe mine de multe ori drept obiect de studiu de cercetare, am înțeles unul dintre cele mai importante lucruri de până acum, legate de acest aspect:

Orice emoție umană este generată de un anumit mod de abordare a lucrurilor, pe care fiecare individ în parte îl dirijează

Gândurile duc la emoții, emoțiile la fapte, și faptele, respectiv, la rezultate.

Dar, deși știm cu toții aceste lucruri, în termeni științifici sau nu, continuăm să facem lucruri care ne taie, puțin câte puțin, din personalitățile noastre, argumentând că procedăm astfel pentru oarecare „cauze nobile”, inventate de mintea noastră.

Am învățat că nu e o dramă să fii considerat un nimeni de societatea care nu te înțelege, dar e o adevărată dramă să fii un nimeni, pentru că ți-ai permis să te pierzi pe tine.

Te întrebi cum e posibil să te pierzi pe tine? Privește în jurul tău, atâția oameni pierduți există în lumea în care trăiești.

Și știi care e cel mai trist lucru? Că mulți dintre ei nici nu-și mai doresc să se regăsească.

Și știi care e cel mai dureros lucru? Că unii dintre ei sunt cei de care ne pasă și ne dorim și acum, cu toată ființa, să trezim în ei pofta de viață pe care o aveau cândva.

Tristul adevăr este că celulele vii s-au înecat în cele moarte în mulți dintre ei și șansele ca acestea să mai iasă la suprafață sunt minimale…

Spun întotdeauna celor care mă întreabă cum să prevină depresiile sau stările de „Nu mai vreau nimic”: dă-i creierului o viziune, pe termen lung, asupra vieții tale.

Creierul uman are nevoie de activitate continuă, el nu încetează să funcționeze nici măcar când dormim și doar el menține energia în corpul uman.

Când îți lași creierul fără activitate productivă, acesta începe să își caute activități auxiliare ca: bârfa, planuri pentru răzbunări, răscolirea trecutului sau alte activități absolut neproductive.

De ce să nu profităm de faptul că acesta este cel mai important organ responsabil de evoluția noastră ca personalități? Ar fi păcat să îl lăsăm să ne distrugă viața, în loc să ne-o construiască.

Dacă vrei să te lași pradă degradării emoționale, e alegerea ta. Te previn însă că nimeni nu are nevoie de tine când ajungi un „mort viu”. Și știu ce vorbesc. Asist la cazuri concrete de acest gen de mult timp.

În viața mea am văzut lucruri pe care nu mi le-aș fi dorit să le văd în acele momente, dar astăzi, mai matură emoțional fiind, înțeleg că toate au avut un rol în formarea mea ca personalitate.

Și da, încă mă „dor” cazurile unor oameni cu un nivel intelectual incontestabil, care s-au lăsat pradă emoțiilor negative și au degradat până la nivelul în care oamenii au început să-i evite.

Crede-mă, nici diploma a două masterate și teza ta de doctorat nu te poate salva în astfel de situații.

Personal, continui să cred în ideea că dacă fiecăruia dintre noi i-ar păsa cu adevărat de el însuși, numărul celor din ospicii ar fi mult mai mic.

Ce-ar fi totuși să stăm noi la volanul vieții noastre și să ne exersăm pe noi, înainte de a exersa sfaturile celor care ne cunosc mai bine? Eu aleg să conduc pe traseul ales de mine, tu?

Descarcă gratuit

ebook-ul "O călătorie în trei"

 

Să alegi doar cu inima, nu este suficient.
 
Să alegi doar cu mintea – nici atât.

Și asta pentru că fiecare dintre acestea,

alese separat, ne pot distruge.
 
O călătorie în trei - Tu, Mintea și Inima ta -

asta este cea mai importantă călătorie

pe care ființa umană o are de făcut.
 
Introdu mai jos adresa ta de email

și haide să începem acest drum împreună.
Prenume
Email

0 comments on “Ai Obosit să Exersezi Fericirea? Exersează-te pe Tine!Add yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *