Emoțiile distructive sunt emoțiile ce dăunează atât individului, cât și celor din jur.
Aceasta este noțiunea emoțiilor distructive, dată de Dalai Lama – liderul spiritualității tibetane.
Cât de des trăim emoții funcționale și cum se face că cele disfuncționale devin majoritare în viețile pe care le avem? – asta este ceea ce am tot încercat să descopăr pe mine și pe cei din jurul meu în ultima perioadă.
Devalorizare, inutilitate, credința în neputință și chiar gânduri suicidare – cu asta mă confrunt din ce în ce mai des în practica mea psihologică și chiar cea de viață a oamenilor din jurul meu.
Noi – cercetătorii, oamenii științei sau cum altfel vrei să îi numim, nu suntem cu nimic mai presus de ceilalți și e trist dacă cuiva i-a trecut prin cap acest lucru.
Să descoperi propriile vulnerabilități prin ochii celorlalți nu este tocmai o misiune ușoară. Dar să descoperi fricile celor din jur, știind că poți contribui măcar cu puțin la diminuarea lor este una dintre cele mai mari satisfacții personale, dar și profesionale, pe care le poți avea în această viață.
Oamenii au nevoie să se simtă valoroși – asta e una dintre cele mai importante revelații pe care le-am avut în ultima perioadă. Propria devalorizare vine din lipsa unui scop în viață, menit să-ți dovedească că te-ai născut pentru ceva nobil. Ori cum pot considera oamenii viața lor nobilă atunci când se pierd în propriile emoții ce le distrug șansele la o existență frumoasă?
Pilule magice de rezolvare a problemelor nu există și chiar dacă ar exista, rezolvarea problemelor într-o manieră atât de ușoară nu ne-ar aduce satisfacția și împlinirea emoțională.
Omul nu poate aprecia și pune preț pe ceea ce obține cu ușurință și atunci de ce ne plângem de greutatea cu care obținem lucrurile, fiind conștienți de acest adevăr?
Dezvoltarea propriei personalități se realizează de cele mai multe ori când omul este obligat să o facă. Mă întreb dacă nu ar exista greutăți și situații dificile de depășit în această viață, oare ce altă definiție ar avea creșterea personală?
În căutarea unei viitoare fericiri absolute, uităm de prezentele clipe încărcate cu emoții pozitive.
În iluzia permanentă a unui trai extraordinar ce l-am putea avea în viitor uităm de traiul pe care-l avem în prezent și de clipele pe care le-am putea face frumoase alături de ceilalți sau, de ce nu, de noi înșine.
Și ce se întâmplă? Ne dăm seama de importanța trăirii prezentului abia atunci când o boală cronică dă peste noi sau un om drag își face dispariția fizică din această lume.
De ce nu am făcut acel lucru când eram sănătos?, De ce nu am petrecut mai mult timp cu persoana X când era în viață? De ce nu am știut să fiu alături de copii mei când aveau nevoie de mine? – astea sunt întrebările la care căutăm cu disperare un răspuns după ce lucrurile s-au consumat.
Întrebarea mea însă începe tot cu un De ce: De ce permitem să se întâmple aceste lucruri?
E adevărat că e foarte greu să ne detașăm de lucrurile materiale și să punem accent pe cele emoționale sau, cel puțin să reușim să facem o combinație dintre acestea două.
E greu să ne detașăm de statut-uri, validări și recunoașteri sociale pentru a trăi statut-uri și validări proprii emoționale.
Și atunci, dacă felul în care arătăm în societatea și în ochii celor ce ne înconjoară este mai important decât propria satisfacție emoțională, cum de ajungem să dezvoltăm atâtea conflicte interioare și afecțiuni somatice?
Ce s-a pierdut în ultimele generații de am devenit atât de diferiți? – asta era întrebarea la care încercam să găsim un răspuns, luând cina cu unul dintre bunii mei prieteni indieni, care a cunoscut un alt nivel spiritual acolo unde s-a născut.
Paradoxul este că ne plângem din ce în ce mai mult de lipsă de iubire, lipsă de afecțiune, singurătate, tristețe, lipsă de sens, dar refuzăm să privim în față aceste emoții și să descoperim ce se ascunde în spatele lor.
De unde vine sentimentul de singurătate, lipsă de iubire și afecțiune? Ce se află în spatele tristeții și a lipsei unui sens în viață?
Cum de ajungem să ne dorim lipsa prezenței noastre fizice într-o viață în care avem toate șansele să fim funcționali, împliniți și poate chiar utili celor din jur?
Unde dragoste nu e, nimic nu e – spune cântecul. Și unde credință nu e, nimic nu e – spun eu. 🙂
Credința în faptul că materia din care am fost creați este capabilă de modelare și îmbunătățire. Dacă ne-am fi născut pietre, am fi avut tot dreptul să ne plângem de forma, culoarea sau duritatea care ni s-a dat, dacă aceasta nu ne-ar fi fost pe plac.
Dar luând în considerație faptul că suntem ființe vii, cu un creier ce se modelează constant, în dependență de activitatea și informația pe care o procesează zilnic, faptul că avem capacitatea de modelare a propriilor vieți nu este unul inadmisibil.
Cercurile pe care le desenăm în jurul nostru, fricile pe care le proiectăm asupra noastră, emoțiile distructive pe care ni le permitem să le trăim, fără a face nimic cu ele, dar și propria sabotare – sunt ceea ce ne face să nu mai vedem oportunitățile din jurul nostru. Dar acestea există, indiferent dacă acceptăm sau nu să credem acest lucru.
Când deschidem ușa oportunităților, deschidem de fapt ușa pentru ceea ce nu am reușit să descoperim până acum în noi înșine. Soluții există și fiecare dintre noi e una dintre ele.
Ce-ar fi să acceptăm ideea unei îmbunătățiri și creșteri continue? Ce-ar fi să renunțăm să visăm la pilule magice și la minuni apărute în viața noastră într-o zi cu soare?
Ce-ar fi să punem osul să muncim pentru ceea ce ne dorim, indiferent cât de greu sau ușor ne va fi?
Vom începe să prețuim cu adevărat viața atunci când vom vedea rezultatele propriilor eforturi și vom reuși să spunem cu mândrie că am contribuit mai mult sau mai puțin la crearea propriului destin.
Ce zici, ne apucăm de treaba? 🙂
Scrie-mi în comentarii sau în căsuța de email care este cel mai mare scop pe care-l ai în viață și cât ai făcut azi pentru a-l atinge?
Nu uita că scopurile mari se ating cu pași mici.
Te îmbrățișez cu dragoste și afecțiune,
Eugenia.
