“Dacă preferi o viață scurtă de un glamour tragic, în loc de o viață lungă cu satisfacție bogată, fă-te praf.” (Elisabeth Gilbert)
Și nu e greu să faci acest lucru. Cel mai ușor este, obișnuiesc să îmi spun atunci când simt că mă lasă puterile, să ridici mâinile în sus și să zici: “Mă predau! De azi încolo nu mai vreau să fiu implicat în nici un fel de luptă”. Din acel moment, poate că viața va deveni mai ușoară, mai mizerabilă și lipsită de sens, dar mai ușoară.
Mai greu este în schimb să îți vezi de drumul pe care ai început a merge, să perseverezi, să continui, chiar și în ciuda neplăcerilor pe care le întâlnești sau a lucrurile neprevăzute care te dau peste cap.
Într-o lume în care glamour-ul a devenit o prioritate socială, devine, din ce în ce mai greu se pare, să lăsăm o amprentă în urma noastră.
Party-uri fără sfârșit, timp nelimitat petrecut în compania celor din jur, timp alături de prieteni, zile de nașteri, nunți, cumetrii, etc. etc, – toate acestea devin o rutină odată ce devenim oameni sociali.
E minunat să fim înconjurați de oameni, întrebarea este, dacă fugim de momentele ce ar trebui să ne aparțină doar nouă, când Doamne mai avem timp să descoperim activități care ne pasionează?
Dă-i omului motiv de sărbătoare și va uita cu desăvârșire de el. Asta se pare că se întâmplă cu omul secolului XXI.
Ne plângem de rutina și plictiseala continuă care a devenit existența noastră, dar nu ne dăm nici o șansă să descoperim ceva nou în noi, atunci când avem ocazia și timpul să o facem.
Ne dorim să trăim acele emoții de satisfacție interioară și mândrie pentru noi înșine, dar dacă se poate, cineva să lucreze în locul nostru pentru acest lucru.
Ne dorim să devenim buni într-un anumit domeniu, dar în loc să ne educăm, chiar și în cea mai scurtă pauză pe care o avem, preferăm să mergem la cât mai multe party-uri și găsim noi timp și pentru restul.
Dacă încă consideri că viața ta este restul, atunci drumurile noastre, cred, devin, de aici încolo, paralele.
Pentru că eu consider că tot ce este după pasiunile mele înseamnă restul. “Me before you”, cum ar spune titlul cărții lui Jojo Moyes.
Asta nu înseamnă că nu sunt o prietenă devotată, o parteneră de viață pe care te poți baza, o fiică responsabilă, o soră mereu acolo pentru fratele ei, o angajată ce își onorează locul de muncă, o devoratoare de evenimente sociale etc. etc., dar când ajungem la: “Lasă, că reușești tu altă dată să faci ceea ce ți-ai propus”, iartă-mă, dar nu mă pot alinia în demersul tău.
Dacă ceea ce mi-am propus acum las pentru altă dată, dacă ceea ce îmi propun mâine las pentru altă dată, dacă ceea ce mi-am plănuit să fac săptămâna asta las pentru altă dată, oare cum voi reuși să îmi explic mie aceste amânări?
Și, acel alta dată, când va fi oare? Peste o lună, peste o jumătate de an, peste un an?
Nu, nu așa funcționează lumea sau, cel puțin, nu așa am învățat eu că funcționează lumea.
Eu am învățat până acum că nu poți deveni bun într-un domeniu dacă nu practici constant.
Eu am învățat că e nevoie de minim zece ani de practică permanentă, conștiincioasă și continuă pentru a deveni un expert.
Dar mai presus de această teorie, eu am învățat că trebuie să muncesc pentru a persevera.
Și asta pentru că oricât de mult ne-am dori să credem, nimic nu cade, așa, pur și simplu, într-o zi senină de vară, în brațele noastre.
Și norocul este un rezultat al muncii. Și oamenii ce ne pot schimba viața la 180 de grade sunt un rezultat al muncii. Și succesul, și eșecul, și familia, și copiii etc. etc.
Totul, dar absolut totul, are la bază munca. Însă vei auzi acest cuvânt doar de la cei care fac toate aceste lucruri cu sila, fără nici o plăcere.
Niciodată nu vei auzi cuvântul muncă de la oamenii care trăiesc cu plăcere, își practică activitățile cu pasiune și iubesc, cu adevărat, tot ceea ce construiesc și continuă să construiască în viețile lor.
Vei auzi dorințe obsesive despre a face bani de la cei care au doar acest scop în viață, niciodată de la cei care consideră câștigul material un rezultat, nu un sens în sine.
Vei auzi aspirații obsesive de a nu îmbătrăni niciodată de la cei care au făcut din frumusețea exterioară un mijloc de existență, nicidecum un avantaj al naturii de care să se bucure.
Într-un final, vei auzi frica de a pierde pe cineva, exprimată cu o anxietate severă, doar de la cei care au făcut din a păstra pe cineva lângă mine o vocație, nu o consecință pozitivă a modului lor de a fi.
Și într-un final, vei auzi de la mine acum, încă o dată, credința obsedantă că omenirea se pierde prea mult în ideea de glamour și prea puțin în ideea de a deveni ei înșiși un simbol al glamour-ului intelectual. Și când spun glamour intelectual nu mă refer la un raft plin de diplome pe care trebuie să le obții sau să le fi obținut până acum, ci la o bibliotecă de cunoștințe și abilități emoționale care să te facă să arăți altfel.
Frumusețea unei femei nu se citește pe cea mai nouă poșetă din colecția Louis Vuitton.
Frumusețea unui bărbat nu se citește pe cel mai nou BMW cu care gonește pe străzile capitalei.
Frumusețea unui om se citește în realizările lui personale, în nivelul lui emoțional și intelectual la care a ajuns, în categoria de glume care îl fac să râdă, în mediile sociale din care face parte, în postura, în felul în care comunică, în tot ceea ce este el.
A adopta cerințele lumii exterioare la nevoile și aspirațiile noastre interioare – probabil asta este sarcina pe care încă nu am reușit să o bifăm.
Până la urmă glamour-ul, prin definiție, nu este altceva decât un farmec, pe care fiecare trebuie să îl găsească mai întâi înăuntru lui, înainte de a-l căuta înafară.
Cu multă dragoste,
Eugenia.
