Cine Ești Dincolo de Eul Tău Social?

Când nu știi cine ești, îți creezi o imagine despre tine care să înlocuiască frumoasa și divina ta ființă și te agăți pe tine de ea. (Eckhart Tolle)

“Sunt doctor”, ai să răspunzi, ca un relefex, la titlul acestui articol.

“Sunt avocat”, ai să spui, cu o voce defensivă, simțindu-te luat la rost.

“Sunt director, manager de firmă, coordonator de proiecte” etc. etc. Cu toate că te aud ce spui, îndrăznesc să te întreb din nou, cu tot respectul pe care-l am pentru tine,… cine ești?

Dincolo de funcția pe care o ocupi pe plan social, dincolo de onorurile de pe brațul stâng al vestei, dincolo de diplomele agățate pe pereții casei tale… cine ești?

Iartă-mă pentru obsesivitatea cu care îți adresez această întrebare.

Iartă-mă dacă te-am făcut să te simți mai mic decât ceea ce crezi că ești.

Și deși îmi cer iertare, sunt totuși curioasă să aflu: Ai descoperit, în drumul tău de până aici, măcar o parte din cine ești?

Mărturisesc că articolul de față este un răspuns la nevoia mea personală de a-ți aminti ție, fidelul meu cititor și critic, că  auto-realizarea înseamnă, în primul rând, să te cunoști pe tine dincolo de acel „eu sunt”, cu care obișniești să te definești în cercurile sociale din care faci parte.

Înclin să cred că ne îndreptăm, din ce în ce mai mult, spre o destinație iluzorie atunci când vine vorba despre noi, ca și entități umane.

Și spun acest lucru pentru că am uitat, cu desăvârșire, că înainte de a fi medic, avocat, director, profesor, psihoterapeut, procuror, om al legii etc., etc., suntem ființe umane, create din și cu trăiri emoționale.

Fiecare dintre noi este o lume pe care o creăm.

Tu ești o lume, eu sunt o lume, cel de lângă tine e altă lume.  Și nu cred că e nevoie să dezvolt mai mult această idee.

Întrebarea mea este cum arată această lume, atunci când alergi gol prin ea? Fără etichete, fără lucruri materiale, fără uneltele cu care-ți faci munca de zi cu zi?

Dacă imaginea ta în această lume îți aduce trăiri frumoase și pozitive, te felicit. Dar, din păcate, o mare parte dintre noi ne identificăm atât de mult cu ceea ce avem și afirmăm că suntem în lumea materială, încât un astfel de exercițiu mintal este o adevărată problemă.

Orice dorință nerealizată, rămâne în subconștient ar spune Freud, și se manifestă într-un fel sau altul în lumea materială. Și, deși mi se pare un adevăr bine-punctat, tind să cred că identificarea cu lumea materială vine cumva și din modelele educaționale cu care am crescut.

Așa se face că încă de mici ni se spune că “este o mândrie” să ne identificăm cu staturile sociale ale părinților, cu hainele pe care le purtăm, cu localurile pe care le frecventăm, cu prietenii pe care-i avem și lista poate continua.

“Sunt fiică de jurnalist”, “Sunt fiu de doctor”, “Sunt coordonatorul de an la facultate”, “Sunt prietenul celui mai tare băiat din liceu”, sunt, sunt, sunt… Anume astfel creștem cu ideea că viața este doar despre cine sunt eu în lumea materială.

Uităm că lumea materială e doar suprafața unui iceberg și că acesta este de câteva ori mai mare în profunzimea apelor.

E adevărat că fiecare părinte își dorește să fie un model de viață pentru copilul lui. Și mă întreb dacă eu aș reuși ca și părinte să îmi educ copilul astfel încât acesta să nu depindă de eticheta socială pe care o are. Să aibă ambiții, dar să nu facă din acestea un țel, ci un mijloc. Să viseze mare, dar să conștientizeze că tot ce e material e superficial și că doar munca de arheologie continuă asupra lui este una reală.

E foarte greu să ne învățăm copiii că nici un om pe lumea asta nu este marca pe care o lipește de el, dar mult mai greu devine atunci când problemele lor interioare îi depășesc pe ei și ne depășesc pe noi, ca și părinți.

Dacă vrei părerea mea, consider că copilul trebuie să învețe de mic că există viață după eșec, după despărțiri, după pierderea unui statut social, după pierderea unui lucru material, într-un final: după aparențele cu care se identifică.

Mă întreb cum de am transformat atât de ușor întrebarea “Cine ești?” în “Ce faci ca să supraviețuiești?”

Dacă întrebi un copil cu ce se ocupă îți va răspunde, imediat, cine este.

Dacă întrebi un matur cine este, îți va răspunde imediat, cu ce se ocupă. Și asta pentru că nici el nu știe cine este.

Omul secolului XXI a pierdut, undeva, în drumul lui spre maturitate, simțul sincerității și nu doar cu cei din jur, ci, mai ales, cu el însuși.

Omul secolului XXI a încetat să lucreze la cine este, și continuă să lucreze la ceea ce a învățat că este.

Omul secolului XXI nu știe sau nu își dorește să știe că statutul lui social este o haină pe care o scoate, odată ajuns între pereții casei.

Omul secolului XXI, deși nu doarme cu gadgeturile în pat și nu primește afecțiune de la lucrurile de firmă cu care se împodobește, dacă i-ai lua aceste lucruri materiale și l-ai lăsa în pielea goală, totuși nu ar putea să se identifice fără ele.

Tot ce idealizăm, ajungem să urâm, spune S. Lazarev, în minunatele lui cărți din colecția “Diagnosticarea karmei”.

Totul, dar absolut totul, face parte dintr-un puzzle numit viață. Când ne blocăm evoluția la o singură piesă, vine un moment în care suntem impuși să continuăm. Și nu pentru că “ne-am născut să suferim”, ci pentru că viața însemnă evoluție, oricât de mult am încerca noi să construim locuri confortabile în care să ne oprim odată și odată din mers.

Atașamentul de lucruri materiale, oameni, relații și statuturi sunt rezultate ale idealizării. Fiecare dintre noi are tendința de a idealiza. Și nu te condamn, la fel ca tine, și eu am idealizat profesori, prieteni, relații, iubiți și chiar părinți. Cu problema idealizării celui care mi-a fost tată, lucrez și acum. Dar m-am despărțit, mai mult de nevoie decât de bună voie de tot, absolut tot, ce am idealizat, pentru a învăța lecția detașării de lumea materială și focalizării pe cea interioară.

Cu cât mai mare este succesul în câștigarea lumii materiale, cu atât mai mare devine foamea de a continua și sunt sigură că ai oservat acest lucru. Respectiv, cu cât mai mare devine goana după acestea, cu atât mai mult se adâncește prăpastia dintre eul social și cel dinăuntrul tău, și cu atât mai aprigă devine lupta ta interioară.

Lumea materială este importantă pentru a ne menține eul social, dar identificarea cu aceasta ne face să devenim vulnerabili la pierderile iluzorii și insensibili la cele interioare.

Azi ai pierdut un statut social, dar te ai pe tine.

Azi ai pierdut o sumă importantă de bani, dar nu te-ai pierdut pe tine.

Azi ai pierdut o relație, dar poți construi o relație frumoasă cu tine.

Într-un final, așa cum ar spune Eckhart Tolle:

Tu nu ai viață, tu ești viață.

Începe să construiești viața dinăuntrul tău. Începe să creezi tabloul lumii tale interioare. E unica lume în care nimic nu se dărâmă și nimic nu se pierde.

Oare ai început această muncă? Câte cărămizi ai reușit să pui până acum?