Nu-l poți înțelege pe celălalt, decât cu condiția să treci în rezervă și între paranteze sistemul de valori și credințe personale – Jacques Salome, „Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege”.
E posibil oare să avem o relație frumoasă cu cineva care, fiindu-ne atât de asemănător, are un sistem de valori, principii și credințe atât de diferite de ale noastre?
Deși am renunțat demult să mai vorbesc și să scriu despre relații interpersonale, în care așa-zisa iubire își depășește atribuțiile, cei care-mi scriu continuă să mă întrebe ce părere am despre aceste lucruri.
Tindem să credem că lumea în care trăim ne-a robotizat într-o măsură mai mică sau mai mare, dar uităm că suntem încă la fel de sensibili când vorbim despre relațiile cu cei care, considerăm noi, ne aparțin într-un fel sau altul.
Așa cum am spus în multe din articolele mele, iubirea nu are o definiție, fiecare dintre noi o vede și o exprimă individualizat, însă întrebarea care ne macină pe toți încă este: cum de se ajunge la control și manipulare emoțională în relațiile dintre oameni și… mai există acolo iubire oare?
Crede-mă că, la fel ca tine, m-am întrebat și eu de multe ori dacă există iubire cu adevărat acolo unde oamenii, după 22 de ani, în care au construit împreună, ajung să facă compromisuri care le anulează personalitatea, ajung să se vorbească pe la colțuri, să se înșele reciproc și culmea, să afirme că fac toate aceste lucruri „pentru copiii lor”.
În primul rând, hai să spun ceva, copiii sunt cele mai sincere și nevinovate făpturi de pe această lume, dorințele și gândurile lor sunt atât de sincere, încât nu cred că există un păcat mai mare decât acela de a-i minți pe față.
În al doilea, și nu în ultimul rând, un copil simte răceala dintre părinții lui și oricât de mult și-ar iubi fiecare părinte în parte, ar prefera să-i știe separați, dar fericiți, decât împreună și nefericiți.
Am vorbit de multe ori despre aceste lucruri în articolele mele anterioare, dar le-am repetat acum, pentru a fi sigură că mesajul meu a ajuns la tine. 🙂
Prostul obicei al oamenilor care suferă de abandon, este că odată ce au găsit în ei curajul de a renunța la lucruri de care s-au atașat în timp, tind să suplinească, mai târziu, golul rămas cu supra-protecția celor pe care-i iubesc și le-au rămas alături, în cele mai frecvente cazuri – copiii.
E adevărat că sentimentele care le trăiește un părinte pentru copilul lui sunt unice.
E adevărat că orice părinte își dorește ce e mai bun pentru puiul lui, dar de ce ne mirăm când, dându-le copiilor noștri totul pe tavă, aceștia devin niște inadaptați social și emoțional?
La întrebarea „Cum ar arăta viața ta dacă banii nu ar fi o problemă?”, din chestionarul pe care am rugat cititorii comunității Arta de a fi Tu să îl completeze, mai mult de 70 la sută au răspuns că, copiii lor nu ar duce lipsă de nimic absolut.
E păcat că, continuăm să credem că unica problemă a omenirii este lipsa banilor, că dacă am avea bani am putea rezolva orice, inclusiv propriii copiii.
Dar oare singura componentă a unei educații sănătoase sunt banii? Și atunci pe ce loc stă educația propriu-zisă, autoeducația, învățarea dirijată?
De ce sunt atât de puțini oameni care vorbesc despre aceste lucruri, ca despre cele mai importante?
Să nu mai vorbim de faptul că educația este mult mai accesibilă astăzi copiilor noștri decât ne-a fost nouă, celor care am făcut adevărate sacrificii pentru a beneficia de ea.
Să nu mai vorbim de faptul că astăzi copiii noștri au toate șansele din lume să beneficieze de educație, ținând cont de evoluția tehnologică la care asistăm zilnic.
Și atunci, dacă toate ușile sunt deschise pentru copiii noștri, de ce preferăm să facem din ei legume, inadaptate social?
De ce preferăm să-i dădăcim până când aceștia îmbătrânesc și își dau seama că viața a trecut pe lângă ei, fără a fi observat-o, de ce tindem să-i păstrăm ca pe bibelouri în casa noastră?
Oare nu din frica de a rămâne singuri?
Oare nu din frică că iubirea lor, prin diversele călătorii ale vieții, va fi împărțită și cu alții?
E greu să înțelegem că, copiii, chiar de noi suntem creatorii lor, nu sunt făcuți pentru a ne construi nouă monumente, copiii au dreptul la propriul drum în viață, și viața lor le aparține în totalitate, repet, deși noi suntem cei care îi creăm.
Oare nu e păcat să ținem o ființă alături de noi doar pentru a ne suplini golurile noastre emoționale?
Oare nu e păcat să distrugem, din start, viața unei creaturi ce ar putea avea o cale a sa, ținând-o alături de noi și tăindu-i aripile la fiecare încercare de a zbura?
Și atunci, dacă asta este modalitatea prin care ne exprimăm iubirea, cum ne mai putem numi părinți?
Oare nu suntem, mai degrabă, ucigași de visuri și distrugători ai creației?
Pentru toți cei care mi-au scris despre dragostea imensă ce le-o poartă copiilor săi, nelăsându-i să-și trăiască viețile, și făcând din ei vânători cu prada adusă la picioare, lăsați-vă, vă rog eu, creațiile să creeze, la rândul lor, valoare în lumea în care s-au născut.
La momentul potrivit vor veni să vă spună mulțumesc pentru libertatea de a încerca viața cu degetul, pe care le-ați oferit-o.
Lumea nu aparține celor care au totul la picioare, lumea nu aparține celor care au totul pe tavă, lumea aparține celor care pornesc în călătorii pe jos, obosind, căzând, renunțând, luând-o de la capăt și învățând să continue.
Părinții, la fel ca terapeuții, sunt mentori, care le pot da o direcție, nicidecum cârje, pe care să te sprijini întotdeauna, pentru că, sprijinindu-te mereu, riști să nu te întâlnești niciodată cu independența.
Câtă libertate de a trăi îi oferi copilului tău?
Aceasta este întrebarea la care încă aștept răspunsul tău și îți mulțumesc încă o dată pentru implicarea de care dai dovadă. Doar implicându-ne avem o șansă în plus pentru o viață mai bună.
Eugenia