Fiecare an începe sărbătorind și se termină sărbătorind.
Fiecare an începe și se termină cu cadouri.
Lucruri, vacanțe, oameni dragi – toate acestea sunt daruri pe care le iubim, dar viața însăși rămâne a fi cel mai frumos cadou.
Și până la urmă, oare nu viața o sărbătorim, cu adevărat, la sfârșit de fiecare an?
De sărbători, în fiecare an, simt o acuta tendință de a mă retrage. Poate pe un timp scurt, dar destul de important pentru dialogul cu mine ce urmează să îl am.
Nu e ca și cum nu aș avea acest dialog cu mine destul de frecvent, dar sfârșitul de an, se pare, este cel mai oportun moment pentru a face recapitulări, sumarizări și schițe la scenariul pe care mi-l doresc pentru mai departe.
Nu, nu vreau și nici nu cred că putem să ne controlăm viitorul și viața în proporție de 100%. Dar cred și am crezut întotdeuna că atâta cât ține de mine și sunt capabilă să fac pentru viitorul meu, este obligația mea.
Obișnuiesc să fac, la fiecare început de an, câte o lista detalită cu ceea ce-mi doresc să ating în anul ce vine.
Bineînțeles, de multe ori această listă rămâne uitată într-un caiet cu notițe, de care nu-mi mai aduc aminte decât din când în când, atunci când simt că îmi pierd destinația, și atunci mai mult pentru a o reface decât pentru a mă confrunta cu ea, revin la ea, ca pentru a-mi revedea punctul de start.
Multe dintre bullet-points-urile de acolo le transfer de la un an la altul, în liste noi, și îmi dau seama de acest lucru abia atunci când fac totalurile sfârșitului de an.
Multe evenimente sunt neprevăzute, dar cele mai importante rămân, din câte reușesc să observ, cele care, deși transferate de pe o listă pe alta, de la un an la altul, așteaptă răbdătoare să le ajungă rândul.
Ciudate și inexplicabile sunt anumite dorințe pe care le are omul. E ca și cum acestea ar face parte, pur și simplu, din ADN-ul lui, și deși nu există o realizare palpabilă, el continuă să le adăpostească întrăuntul lui, de parcă ar fi sigur, că peste 2, 10, 20 sau chiar și 30 de ani, acestea vor deveni experiențe reale.
Există un serial pe Netflix cu numele de Story of God. Un actor atât de cunoscut și iubit ca Morgan Freeman, pornește în căutarea lui Dumnezeu prin lume.
Nu, nu al lui Dumnezeu propriu-zis, ci a conceptelor pe care le au culturile lumii despre Dumnezeu.
La un moment dat, îmi aud mintea gândind cu voce tare, de fiecare dată când privesc câte un episod, fiecare dintre noi simte nevoia să îl găsească pe Dumnezeul dinăuntrul lui.
Oare nu din același motiv facem planuri, liste pentru viitor, scopuri pe care să le atingem?
Oare nu pentru că avem nevoia de a simți că există un Dumnezeu în noi, de care suntem tot mai aproape, odată ce ne descoperim și urmăm drumul?
Am ajuns eu mai aproape de Dumnezeul din mine? – mă gândesc la sfârșit de fiecare an, atunci când stau cu acea listă, în față.
Privind fiecare dintre acele bullet points-uri amănunțite de pe ea, în timp ce unele dintre ele mi se pare goale și lipsite de semnficație, altele – dimpotrivă, odată bifate, îmi umplu ființa de iubire și recunoștință.
Câtă lume ar fi fericită să aibă măcar o părticică din ceea ce am eu acum – mă gândesc în acele momente, ca pentru a mă certa singură, pentru toate momentele de tânguilă pe care le-am trăit.
Câtă lume nu a avut norocul să întâlnească atâția oameni, care să creadă în ei, deși aparent nu ar fi avut nici un motiv să facă acest lucru. Și câți oameni de acest fel mi-a dat mie viața până acum!
E adevărat, că în ultimii ani am pornit de la zero de atâtea ori, încât mi-e și greu să-mi aduc aminte.
E adevărat că a existat o perioadă, în care am simțit un dezgust greu de descris în cuvinte, pentru tot ceea ce înseamnă a face și a desface bagaje.
Și la fel de adevărat este că au existat perioade, în ultimul timp, în care m-am simțit pierdută și neînțeleasă de mulți dintre oamenii în care odată avem încredere totală și împărtășeam totul.
Când îți dai seama însă, că ai o ai tendința inexplicabilă de a nu le spune lucruri oamenilor odată importanți pentru tine, acela este, de fapt, începutul unui sfârșit al relației voastre.
Și da, au existat câteva relații, odată importante pentru mine, care și-au găsit sfârșitul în acest an.
Dar, pe de altă parte, în toate momentele astea, continui să mă gândesc, au existat totuși oameni, care deși nu înțelegeau multe dintre deciziile mele, au optat să-mi rămână alături, pentru că au continuat să creadă în mine…
Și în toate momentele astea nu a murit, nici pentru o secundă, credința din mine, credința în viață, în frumos, în bunătate, în dreptate, în noblețe…
Toate astea nu au dispărut, indiferent cât de grele au fost perioadele prin care am trecut. Toate astea m-au trezit, de multe ori, la viață…
Poate că anume asta înseamnă a fi mai aproape de Dumnezeul din tine?
De acel Dumnezeu pe care fiecare cultură îl percepe în mod diferit și totuși tinde, o viață întreagă, să ajungă la el.
De acel Dumnezeu, pe care, deși uneori îl privim ca pe un crunt judecător, ne-am dori să „ne mai judece” atunci când o apucăm pe căi greșite.
Într-un final, de acel Dumnezeu care vorbește poate o limbă diferită de a fiecăruia dintre noi, și totuși ne înțelege…
Pentru că Dumnezeul din noi, nu-i așa, nu este decât acea parte din ființa umană care știe să își călăuzească spiritul spre drumul cel drept și potrivit lui?
Pentru că Dumnezeul din noi, nu este decât acel judecător propriu de care avem nevoie, atunci când ne pierdem direcția și calea. Și de ce să nu-l lăsăm să „ne judece”, dacă acest lucru este în folosul nostru?
„Ce fel de Dumnezeu mai este și ăsta, Eugenia, care mi-a luat copilul, mi-a distrus căsnicia, a permis să devin un handicapat și să-mi trăiesc viața la jumătate cât aș putea-o face?”, mi-au scris, unii cititori, în urma articolelor în care am abordat acest subiect.
Dar nu e nevoie să blamăm pe nimeni. Viața doar își urmează cursul, nici unul dintre noi nu putem prevedea ce ne așteaptă. Dar anume acesta este frumosul din ea, să învățăm să ne adaptăm experiențelor cu care trăim.
Să învățăm să dăruim și să primim experiențe.
Să nu încercăm să ajustăm experiențele nouă, ci să ne modelăm noi, conform experiențelor noastre.
Pentru că, până la urmă, cel mai scump și important cadou de la viață este experiența.
Nici o teorie de pe acest pământ, nici un manuscris, oricât de bine și profesionist ar fi scris, nu poate echivala ceea ce se numește experiență…
De sărbători haide să dăruim celor dragi mai puține lucruri, și mai multă experiență.
Experiența de a fi alături de ei, experiența de a-i face să se simtă iubiți și importanți pentru noi, experiența de a face parte din viața lor, la propriu.
Ce zici, te alături acestui demers? 🙂
2 Comments
by Dan Spataru
Ne doresc de sarbatori, conuri de pin si miros de brad/la gura sobei sufletul inclazind cu un suras de la cel drag /Un rand scris sau un cuvant nespus izvorat dintr-un suflet si o minte/ A celor ce n-am incetat sa ii cautam si ne zumzaie-n minte.
by Tot eu
zunzaie-n aduceri aminte.