Ceea ce cauți, ești deja – Deepak Chopra.
Ai avut vreodată senzația, uitându-te în retrospectivă la viața ta, că unele alegeri pe care le-ai făcut au fost, cu adevărat, exagerate?
De câte ori te-ai gândit: „De-aș fi fost acum în acea situație, cu siguranță, aș fi luat altă decizie”?
Există momente în viața noastră când luăm decizii, care ne par ciudate odată cu trecerea timpului. Există momente când facem alegeri care ne par exagerate, privind în trecut. Așa cum există și momente în care ne uimim de curajul pe care l-am avut odată pentru a lua anumite decizii.
Cum se face că uneori luăm decizii atât de diferite de ceea ce suntem noi sau, cel puțin, de ceea ce credem să suntem?
Disperarea este răspunsul cel mai potrivit atunci când vorbim despre acest lucru.
Cu toate că fenomenul disperării, se pare, nu are o definiție anume, acesta este unul care contribuie, cu adevărat, la luarea multor hotărâri decisive, cu care trăim mai târziu.
Disperarea este o gamă de emoții, cumulate, care te face să vezi lucrurile la extreme și să iei decizii în baza acestei viziuni. Și tot disperarea este uneori unica armă ce poate fi folosită împotriva fricii de a face lucruri curajoase.
Întotdeauna am avut senzația, și te rog să mă corectezi dacă nu am dreptate, că unele emoții controversate sunt singurele, care ne pot determina să facem lucruri pe care, în mod normal nu le-am face, pentru că nu am avea curajul.
Din studiile mele, în frunte cu mine ca subiect de cercetare, 🙂 am descoperit că această emoție funcționează pozitiv doar la extremiști, adică la cei care văd lucrurile la extreme, fără a ține cont că poate exista și o parte de mijloc: „Ori fac un act cu adevărat curajos, ori rămân acolo unde sunt”, „Ori sar sus ori stau jos”, „Ori ridic treptele până ajung la destinație, ori rămân aici și accept ceea ce am”.
Acești oameni se conduc, cel mai des, după principiul: „Iau totul sau nimic”.
Nu e neapărat o calitate să fii un extremist, adevărul este că aceasta adesea aduce rezultate.
Cea mai rea parte a extremismului este că adepții acestui concept, de cele mai multe ori, sunt motivați să se miște doar de durere. Cu alte cuvinte, reacționează doar la emoții de frustrare și disperare profundă.
La polul opus, există însă o altă tipologie de oameni, cei care sunt inspirați să-și schimbe viața doar atunci când nu sunt presați de emoții radicale.
Acești oameni nu se pot concentra pe schimbări dacă trăiesc emoții presante ca cele enumerate anterior. Dimpotrivă, emoțiile „teroriste” le inhibă gândirea și curajul și îi face să se concentreze doar pe ele, sau mai bine zis doar pe aplicarea diverselor metode de a scăpa de ele.
Poți face parte din prima tipologie, dar să ai elemente și din cea de-a două, așa cum te poți regăsi în cea de-a doua tipologie, dar să recunoști în tine elemente predominante din prima. Nimic nu e bătut în cuie. Pentru a înțelege însă, cu adevărat, ce metodă te activează cel mai frecvent, e simplu să răspunzi la întrebarea:
Ce mă determină, de cele mai multe ori, să „mișc carul din loc”, durerea sau echilibrul emoțional?
Nu ești greșit, oricare din aceste două metode adopți pentru a face lucruri, dar trebuie să știi că extremismul, făcându-se abuz de el, poate fi foarte dăunător echilibrului tău interior, la fel și starea constant balansată emoțional te poate face să intri într-o zonă de confort, din care să nu mai vrei să ieși mai apoi.
Ideea este că trebuie întotdeauna să cauți o cale de mijloc dintre cele două pentru a face lucrurile să funcționeze așa cum ți-ai dori, sau să profiți de fiecare dintre ele pentru a crea atunci când simți că le trăiești.
Personal, fiind o extremistă, știu cât e de greu să lupți cu aceste limite.
La început, cream doar din stări cu tentă negativă și, fiind unicele momente în care aveam cu adevărat inspirație, căutam să trăiesc aceste stări din ce în ce mai des în viața mea. Rezultatele erau vizibile, dar starea mea emoțională, pe care adesea o inventam subconștient, pentru a mișca lucrurile, îmi afecta viața considerabil.
Apoi, m-am impus să creez și atunci când trăiam emoții pozitive și atunci am avut revelația vieții mele: mi-am dat seama că fiecare emoție trăită poate fi o inspirație.
Poți crea oricând, dacă reușești să te folosești de stările emoționale pe care le trăiești atunci când te simți inspirat.
Important este să nu devii dependent de o singură stare pentru a face lucruri mărețe: nici de durere, nici de fericire, nici măcar de echilibru.
Am spus de multe ori că omului nu trebuie să-i fie permis să se afle întotdeauna într-un echilibru emoțional, pentru că, obișnuindu-se cu această stare, acesta nu-și mai dorește să accepte provocări, din frica de a pierde balansarea emoțională iluzorie, care și-ar dori să o păstreze întreaga viață.
Și cred că însăși viața este de acord cu mine, luând în vedere faptul că ne scoate din zona noastră de confort atât de des, pedepsindu-ne atunci când refuzăm să-i acceptăm provocările. 🙂
Respectiv, omul nu este capabil nici să trăiască într-o stare emoțională extremistă permanent, pentru că aceasta i-ar putea afecta grav starea psihică.
Omul are nevoie de echilibru emoțional, așa cum are nevoie și de extreme, din când în când, care să-i amintească că este viu. 🙂
Sunt sigură ai reușit să descoperi ce te ajută, cel mai mult, să faci schimbări în viața ta și care sunt emoțiile care te motivează să te miști din loc. Oricare din acești poli emoționali te ajută mai mult, nu uita că balanța poate fi oricând schimbată. 🙂
Dacă ai schimba-o chiar de azi, în care din direcții ai face-o?
Eugenia.
