“În adâncul sufletului fiecărui om există un Dumnezeu pe care trebuie să-l iubim întotdeauna”. (Serghei Lazarev)
…Cu toate astea se pare că nu știm sau am uitat de Dumnezeul din noi. Dar cel mai trist este că am uitat să credem.
Ne-am lăsat atât de mult duși de valurile vieții, fără a riposta, lupta sau munci pentru alte destinații, încât am uitat de acel loc divin, la care reveneam adineaori de fiecare dată când ne simțeam pierduți. Astăzi unde revii în astfel de situații?
Astăzi unde te întorci când simți că nu mai ai baterie, forțe și puteri? Cel mai trist este că, nu doar noi nu mai știm răspunsurile la aceste întrebări, ci și copiii noștri, care, adesea nici nu-și pun astfel de probleme.
Mărturisesc că ultima perioadă analizez de ceva timp un anumit subiect: bagajul emoțional cu care ne înzestrăm copiii să părăsească casa părintească.
Ultima perioadă, în urma experiențelor în care m-am aruncat, am constat că preponderent există două extreme ale lumii moderne de a-și educa puii: primul – acela de a-i face dependenți emoțional de figurile parentale și al doilea – acela de a-i învăța independența de mici, dar de a le oferi absolut totul, astfel încât aceștia să crească fără ambiții, trăind doar cu ziua de azi.
Sunt de acord că e foarte greu să modelezi o viață. Și sunt de acord că unele probleme ale educării unui copil ne depășesc, cu adevărat. De aceea, poate, mult mai greu este să nu cazi în extreme referitor la acest subiect.
Pe de o parte, România – țara pe care o port în suflet ca un acasă, este una dintre aceste extreme, pe de alta – Norvegia, țara cu o rată a violenței domestice mică, dar cu o rată a abuzului de droguri la adolescenți semnificativ de mare.
“Copiii aparțin guvernului, nu părinților” – acesta este conceptul culturii norvegiene. Pe undeva provocator de frică pentru părinți, pe altundeva determinându-i să își asume o oarecare responsabilitate, părinții își cresc ambivalent puii – pe de o parte învățându-i de mici conceptul de independență emoțională, pe de alta – oferindu-le absolut totul la picioare, astfel încât aceștia cresc fără nici un vis, ambiție și dorință.
Copiii se transformă în adolescenți rebeli, iar relațiile părinți – copii devin astfel extrem de reci.
Nu ești un ucigaș de vise dacă refuzi să realizezi visul cuiva, ești un ucigaș de vise daca nu sădești în copilul tău dorința de a visa.
Și poate că greșesc, dar sistemul norvegian anume asta se pare că face, creează copii care să fie capabili să se integreze într-o singură societate – cea norvegiană.
Cel mai important lucru în pedagogie nu sunt copiii, ci părinții, ne spune Serghei Lazarev.
Și trebuie să recunosc, nu încetez să mă gândesc la acest lucru ultima perioadă.
Poate cu adevărat, ar fi timpul să educăm părinții, înainte de a deveni părinți sau chiar înainte de a se gândi să devină părinți?
Poate ar fi timpul să ne axăm anume pe acest aspect, nu pe crearea unei frici cât mai mare față de autorități, ca nu cumva să ți se ia copilul, la un plânset banal al acestuia?
Poate că ar fi timpul să ne concentrăm pe întrebarea: “De ce îmi doresc să fiu părinte?” înainte de a se întâmpla acest lucru, decât pe întrebarea: “Oare cum să îmi cresc copilul?” după ce te vezi cu el în brațe?
Poate că anume faptul că am înțeles greșit conceptul de parenting și frica de a eșua ne face să cădem în extreme? Sau poate că lumea modernă a început să creadă că frica ne va determina să fim părinți mai buni?
“Dar, Eugenia, tu nu ai copii, cum de ne vorbești despre parenting?” – ai să mă întrebi.
E adevărat, nu am copiii, dar asta nu ma împiedică să devin un părinte bun înainte de a avea copii. Asta nu mă împiedică să învăț, din experiențele pe care le-am trăit sau le trăiesc, să-mi formez un ghid personal de parenting și, de ce nu, să împărtășesc aceste idei și cu tine, cel care citești acest web-site.
Doar pentru că nu trăiești la propriu o anumită experiență, nu înseamnă că ești orb, nu înseamnă că nu înțelegi lucruri sau că nu le observi. Iar atunci când observi, obiectiv, înțelegi mai multe, și le înțelegi anume pentru că ești detașat emoțional de ele.
Cu cât mai detașat ești de anumite lucruri, cu atât mai bine le înțelegi. Așa cum ar spune același autor Serghei Lazarev, lectura căruia mi-a dat peste cap multe principii iluzorii de viață pe care le aveam:
“Pentru a controla o situație nu trebuie să te găsești în interiorul ei, ci în afara ei”.
Și înclin să cred că ți-ai dat seama și tu de acest lucru. Înclin să cred că ai observat că odată detașat de ceva ce ți-a produs anterior suferință ai început a vedea, de parcă, cu alți ochi ceea ce ai trăit.
Oare e atât de important când facem un copil sau e mai important ce fel de părinte vom fi atunci când ne vom decide să creăm o viață?
Oare e atât de important “să fim în rând cu lumea” sau e mult mai important dacă copii noștri vor vedea în noi un model de viață sau vor regreta că s-au născut?
Și când spun aceste lucruri îmi amintesc cu lacrimi în ochi de expresia lui Iliuță, un băiat de 14 ani, din campania realizată de Elena Lasconi – “Fără carte, fără viitor”: “Îmi pare rău că m-am născut anume la acești părinți”, așa gândește un copil obligat de părinți să se lase de școală și să muncească cu ziua pentru a aduce bani în familie.
Așa gândește un copil căruia i s-a furat șansa la un viitor diferit de cel al părinților lui.
Și, până la urmă, oare cum ne-am putea imagina ca doi părinți care, la rândul lor, nu au făcut carte, își vor trimite copilul să o facă? Respectiv, să își creeze o altfel de viață?
Perpetuăm ceea ce suntem, cu cât mai mult vom lucra la ceea ce suntem, cu atât mai multe vom avea ce le da celor pe care-i aducem pe lume. Nu știu dacă ai înțeles până acum sau dacă nu ai reușit să o faci, dar odată ce ai adus pe lume o viață nouă, ești responsabil de modelarea și forma pe care o ia aceasta. Și nu o zi, nu o lună, nu un an, ci o viață…
Haide să ne asumăm responsabilitatea. Haide să învățăm să fim părinți, indiferent dacă suntem sau nu, părinți la propriu, în acest moment.
Cu drag,
Eugenia.
