„Dragostea trebuie să fie afirmată, exprimată. Dacă asta nu se întâmplă, ea se răcește, devine sterilă și începe să vegeteze”

(Andree Roberti)

Mai bine de jumătate din timpul care ni s-a dăruit în această viață îl dedicăm creării sau menținerii relațiilor de iubire în care suntem implicați sau în care dorim să ne implicăm.

Fiecare om își dorește să fie iubit, și ar fi o mare prostie să negăm acest lucru. Dar cu cât mai mult alergăm după iubire, cu atât mai departe, se pare, este aceasta de noi. Și asta pentru că iubirea nu așteaptă să alergăm după ea, ci așteaptă să fie prețuită, atunci când există.

Te-ai simțit vreodată greșit pentru că nu știi să iubești așa cum și-ar dori să o faci partenerul tău?

Cât de multe au fost nopțile în care adormeai învinovățindu-te că nu știi să iubești și să apreciezi ceea ce ai?

Mă întreb oare ce îi face pe unii oameni să creadă că modul lor de a iubi lumea este unul greșit?

Adevărul este că, cu toții am învățat iubirea de mici copii. Am avut modele de iubire de mici.

Mama mea mi-a indus ideea că a iubi pe cineva înseamnă a deține controlul emoțional absolut al acelei persoane.

Tatăl meu mi-a arătat un model exact contrar celui pe care l-am văzut la mama mea, de la el am învățat că a iubi înseamnă a respecta în totalitate autonomia unei persoane și a-i fi alături doar atunci când aceasta îți cere să faci acest lucru.

Eu am avut două modele absolut contrare de a iubi și la etape de viață absolut diferite.

Poate părinții tăi ți-au dat o altă definiție a iubirii, poate părinții prietenei tale nu au avut un model asemănător familiei tale. Indiferent ce am văzut acasă, cu toții avem rădăcinile unui model de iubire încă din copilărie.

E adevărat că pe parcursul vieții modelele noastre familiale, bine implantate în mintea subconștientă, se alterează sau se întăresc în timp, în dependență de relația afectivă pe care o păstrăm (sau nu) cu familia în care am crescut.

Așa se face că pornim de acasă cu o definiție proprie de a iubi și ajungem să ne dăm seama, pe parcursul evoluției noastre, cât de mult ne schimbăm paradigma acestui concept.

În psihoterapie se utilizează foarte des termenul de model cognitiv – comportamental, acesta are la bază ideea că orice acțiune duce la un mod anume de procesare a informației, iar fiecare mod în care procesăm informațiile duce la un comportament.

Cu alte cuvinte, nu trăim povești de dragoste asemănătoare părinților noștri, pentru că ei ne-au învățat astfel, ci le trăim la fel fiindcă modul de a se comporta al părinților noștri au format în noi percepția că este un model de urmat și astfel am ajuns să avem același comportamente în relațiile noastre.

Părinții nu-și dau seama de multe ori că noi, copiii, preluăm modele lor și le cărăm cu noi pe tot parcursul existenței noastre, până atunci când, în cel mai fericit caz, ne dăm seama că în loc să ne trăim propriile vieți, nu facem altceva decât să continuăm să trăim viețile lor.

Să ne schimbăm percepțiile este un proces lung și anevoios, dar odată realizat o șansă la o nouă viața ni se dăruiește. Iar acest lucru trebuie să îl realizăm pentru a trăi bine, mai întâi de toate, cu noi înșine și apoi cu cei din jur.

Niciodată nu am fost de părerea că trebuie să te schimbi pentru a conviețui într-o relație cu omul pe care-l iubești, dar mă încăpățânez să susțin ideea că într-o relație trebuie să stai ca o piatră și să strigi, până rămâi fără voce, că așa ești tu și trebuie să fii acceptat așa cum ești.

Poate că omul de lângă tine te iubește, cu adevărat, așa cum ești, dar nu-ți poate iubi și accepta anumite comportamente, care nu sunt distructive doar pentru tine, ci și pentru relația din care faci parte.

Recunosc, am opus rezistență întotdeauna la criticile care mi le aduceau anumiți oameni pe care-i iubeam, a venit un moment în viața mea însă, în care am început să mă gândesc că nici un om care iubește nu-i dorește răul partenerului lui.

Dacă partenerul tău ți-ar dori răul, de ce ar mai sta alături de tine. Pentru a-și pierde timpul să te schimbe?

Să fim serioși! Nimeni nu are timp de pierdut cu alții, trăim într-o lume în care schimbările se implementează mult prea repede și noi nu reușim să ținem pasul cu ele.

Personal, niciodată nu mi-aș permite să mă implic în viața unui om care nu mi-a dovedit sau chiar spus direct că își dorește acest lucru.

Și dacă cel cu care formezi un cuplu nu s-ar implica deloc în modul tău de a fi și nu ar spune părerea lui despre anumite comportamente pe care le ai, oare ai fi mulțumit? Mă îndoiesc.

Nimeni nu-și dorește să păstreze o relație de durată cu un om care nu are nici o părere despre el. Și știu ce vorbesc, pentru că am experimentat și acest mod de abordare a lucrurilor.

Am încercat să stau în relații în care nu eram implicați: eu, tu și noi, ci doar eu și noi, ignorând cu desăvârșire să mă implic personal în viața tu-ului. Ce a iești din asta? Nimic bun. Era o relație seacă, în care evoluam doar noi, și rămâneam la fel eu și tu.

E uimitor însă faptul că poți fi în aceeași relație, dar abordând-o diferit, să trăiești senzații și emoții noi. Nu în zadar se spune că:

Secretul nu este să schimbi anturajul (oamenii, lucrurile, locul etc.) din jurul tău, ci să privești același anturaj cu ochi diferiți

Am spus și eu același lucru, și nu o dată, că poți să te duci la capătul lumii, pentru a începe o viață nouă, dar asta nu înseamnă că vei reuși să fugi de tine.

La fel e și cu relațiile de cuplu: poți schimba partenerii în fiecare săptămână, pentru că ceva nu mai merge, dar atâta timp cât nu lucrezi asupra ta și a ceea ce ești acum, nu vei reuși niciodată să ai o relație împlinită. Personajele se pot schimba/ înlocui cu ușurință, dar scenariul rămâne același până când nu este demolat de la rădăcini.

În acest sens există doar opțiuni: intri și ieși în/din relații diferite, evident cu eroi diferiți, sau rămâi/ieși în/din relația în care ești implicat acum și îți propui să crești, lucrând asupra modului tău de a privi anumite lucruri.

Eu am ales să cresc, pentru că stagnarea mă face nefericită. Și deși sunt conștientă de dificultatea acestei misiuni, e unul din lucrurile care mă face cu adevărat fericită.

Nu există o fericire mai mare decât să vezi propria evoluție, cu proprii ochi, odată cu trecerea timpului.

Creșterea este necesară nu doar pentru tine într-o relație, ci, mai ales pentru voi – cei implicați în ea.

Din clipa în care ai încetat să crești alături de partenerul tău în relație, legătura dintre voi se distruge.

Când unul crește și celălalt stă pe loc, ori cel care crește nu va mai fi mulțumit de cel care îi stă în calea evoluției lui și va pleca, ori cel care stă pe loc îl va trage după el și pe celălalt și sfârșitul poți să-l intuiești. 🙂

În această lume, în care ne hrănim cu iluzia stabilității, sau acceptăm condiția de a crește sau ne lăsăm degradării și ne încredem în bătaia vântului.

Spun întotdeauna că e nevoie de aceeași doză de energie să acceptăm ascensiunea sau să ne lăsăm pradă degradării.

Aceasta este, în termeni simpliști, legătura dintre copilăria – modelul tău familial și relația de cuplu pe care o trăiești acum.

Spune-mi dacă te regăsești în modelul tău familial în relația actuală de iubire în care ești implicat.

Oricare ar fi răspunsul tău, faptul că ai reușit să răspunzi pentru tine la aceste întrebări mă face fericită. 🙂

 

Te salut cu drag,

Eugenia

Leave a comment