Adultul poate fi un copil mare, copilul, în schimb, nu poate fi un adult mic.
Cea mai mare greșeală a unui părinte este să-și considere copilul un adult în miniatură, iar ceea ce îi poate distruge cu adevărat viața unui copil este constatarea că părinții lui nu îl iubesc.
A-ți iubi propriul copil e o artă.
Arta de a-ți iubi copilul poate fi una de succes doar dacă știi să auzi propriile instincte.
Astea sunt gândurile care îmi trec tot mai des prin minte atunci când analizez comportamentul micilor creaturi inofensive cu care mă înconjor în fiecare zi.
De la un copil poți învăța multe, dar, de asemenea, poți intelege, prin modul în care se comportă, gradul de implicare a părinților în viața lui.
Este adevărat că uneori înțelepciunea unui copil depășește orice așteptare a noastră, adulților, dar acest nivel profund de a gândi al copiilor se datorează strict sincerității prin prisma căreia aceștia privesc lumea.
Un adult nu-și permite, de multe ori, să spună pe față ceea ce simte, în schimb un copil – nu va ezita niciodată să o facă, și asta pentru că mintea copilului nu a învățat încă strategii de supraviețuire, așa cum le avem dezvoltate noi, adulții – care nu suntem decât studenți permanenți la o specialitate comună numită Viață.
Crește-ți copilul în iubire și îți va fi recunoscător până la ultima suflare.
Nimeni nu-și uită copilăria, oricum ar arăta ea, iar cele mai frumoase amintiri rămân cele legate de părinți și momentele create de aceștia.
Copilului nu-i pasă de regulile noastre, pentru că unica regulă de care se conduce este să se simtă iubit.
Am întâlnit copii foarte buni la a face șantaj emoțional și am încercat întotdeauna să aflu ce se află în spatele anumitor strategii pe care le aplică aceștia, mai puțin conștienții fiind de acest lucru.
E trist să constați că o făptură neajutorată încearcă să câștige iubirea acasă prin metode de a-și șantaja emoțional părinții. Și nu numai atât: copilul va aplica și în celelalte medii aceleași metode, dacă acestea dau rezultate cu părinții.
Nu e suficient să-i dăruim copilului nostru un cămin cald și confortabil, copilul are nevoie de căldură și confort emoțional în mediul în care se află, altfel, va învăța să-și câștige iubirea prin alte metode.
În psihoterapie se mai utilizează și azi terapia psiho-dinamică, ce are la bază descoperirea genialului Sigmund Freud – marele psihanalist – care susținea că toate problemele emoționale se dezvoltă în copilărie și se manifestă, mai târziu, în viața individului.
Dar cine și-ar dori să crească un copil bolnav emoțional? Și, până la urmă oare pentru asta aducem pe lume copii, pentru a le distruge viețile ce urmează să le trăiască pe cont propriu atunci când ies din casa părintească?
Mi-e frică să mă gândesc cât rău îi putem face propriului copil numai prin neglijență.
Neglijența, în psihologie, este considerată o formă de violență emoțională, și pe bună dreptate, a neglija un copil poate fi mai dureros pentru acesta decât a-i da o palmă la fund, și spun acest lucru, deși nu sunt adepta ideii că „bătaia e ruptă din rai”.
Copilul are un singur univers, în care trăiește – familia lui.
Copilul are o singură credință după care se conduce – că este rodul iubirii dintre părinții lui.
Într-un final, copilul are un singur adevăr în care crede – că tot ce-l înconjoară este creat din iubire.
Când toate aceste credințe îi sunt zdruncinate, copilul încetează să mai creadă în… viață, iar consecințele emoționale pot fi devastatoare.
Ce avem de făcut noi, ca și părinți? Poate că pare simplu, dar nu e. Unicul lucru pe care trebuie să-l învățăm să-l facem din ce în ce mai bine este să-i dăruim copilului nostru afecțiune, să-i dăruim copilului nostru timp, să-l învățăm să aprecieze adevărata valoare a vieții – propria educație și, cel mai important: să-l facem să creadă că indiferent ce s-ar întâmpla cu el noi îi vom fi mereu alături.
Și, până la urmă, oare nu asta e adevărata menire a unui părinte?