“Astăzi e ziua de mâine a zilei de ieri”. (Jim Rohn)
Iar ieri a fost ziua de azi a zilei de alaltaieri.
Ce ai făcut cu ieri?
Ce faci cu azi?
Ce ai de gând să faci cu mâine?
“Îmi doresc atât de mult să-mi trăiesc visul, dar nu am făcut nimic ieri pentru ca azi să am un rezultat, oricât de mic, iar azi nu fac nimic, pentru că mâine am tot timpul la dispoziție…” – cam asta este atitudinea pe care, din păcate, încă o avem referitor la acest subiect.
Timpul este nelimitat – așa e, dar totuși… are o limită.
Visurile nu au termene de valabilitate – ai dreptate, dar totuși… procrastinarea le uzează.
Într-un final, putem începe oricând să facem ceva util din existența noastră – nu te contrazic, dar totuși… dacă nu facem azi ceva, de unde știm că vom face mâine?
Constat cu tristețe că nu am reușit să ne dabarasăm încă de ideea că atingerea unui obiectiv se realizează cu un singur efort. Încă mai avem tendința să credem că putem păși peste “etapele nesemnificative”, pentru a trece direct la “cele importante”.
Jim Rohn, descrie foarte bine în cartea sa “Cele 5 elemente esențiale ale vieții”, acest fenomen.
El spune că tindem să ignorăm lucrurile mărunte pentru că ni se par insignifiante, dar cele mai mari eșecuri sunt rezultatele unei ignorări constante a lucrurilor mărunte. Acestea se rostogolesc pe un teren imens de zăpadă și ajung să formeze bulgări care, în cele din urmă, ne depășesc.
Dacă am face efortul constant de a privi lucrurile obiectiv, probabil ne-am da seama că orice eșec, fie el emoțional, financiar, intelectual sau de altă natură, este un cumul de consecințe a lucrurilor mici cărora nu le-am dat importanță, dar care au reușit să-și spună cuvântul pe final.
Decizia unui divorț nu se ia din cauza “ultimei certe” care a avut un gust amar. Cu siguranță, undeva în background, au existat situații mult mai dureroase, cuvinte și replici care, odată cumulate, au declanșat o revoltă interioară a unuia sau ambilor parteneri. O revoluție interioară care, mai devreme sau mai târziu, tot era să se soldeze cu o decizie.
Hotărârile zilei de azi sunt consecințele zilelor de ieri. Iar micile erori de astăzi pot cântări enorm mâine, așa cum micile erori de ieri trag greu la cântar astăzi.
Freud era cel care spunea, atunci când vorbea despre religie și credință, că el nu este un credincios și că nimeni nu are nevoie să creadă că dumnezeu există, atâta timp cât l-a cunoscut deja.
Freud, marele psihanalist, spunea că dumnezeu este în noi și că fiecare dintre noi are în el un dumnezeu. Pentru a-l cunoaște e nevoie să ajungem la profunzimea noastră.
De ce ți-am spus asta? Pentru că tind să cred că atâta timp cât nu vom găsi dumnezeul din noi, vom păși din eșec în eșec, din durere în durere și vom ajunge, așa cum de altfel cunoaștem oameni care au făcut-o deja, să devenim dependenți de stimulente iluzorii inventate de omenire.
Ar fi un mare păcat să trăim o viață întreagă fără a cunoaște divinitatea ce trăiește în noi.
Cine e Dumnezeul din tine? Permite-mi să-ți răspund mai întâi cu cine nu este și nu este, cu siguranță, acel moș cu barbă albă și toiag în mână, pe care ți-l imaginezi.
Dumnezeul din tine nu este un om, și poate – nici un spirit.
Dumnezeul din tine este un loc, acel loc care nu poate fi stimulat de nici unul dintre drogurile pământești, acel loc care se activează doar odată cu performarea și creșterea continuă a pasiunii unui anumit domeniu al vieții.
Acel loc care, odată ajuns la el, te face să uiți de timp și să intri într-o stare de flow care îți dă o energie greu de descris în cuvinte.
Acel loc este în tine, în mine, în fiecare dintre noi.
Parcă te aud și îți dau dreptate când îmi spui că viața nu îți permite întotdeauna să trăiești făcând ceea ce îți place, că viața nu-ți permite uneori să visezi.
Iartă-mă că-ți spun și te rog să mă corectezi dacă greșesc, eu nu cred că din 24 de ore pe care le avem cu toții într-o zi, o oră nu poate fi dedicată pentru ceea ce te umple spiritual și îți aduce o mulțime de trăiri divine.
Probabil va exista încă mult timp de aici încolo o zi de mâine în care să poți să începi.
Probabil timpul rămâne a fi nelimitat, iar visurile – fără termene de valabilitate, întrebarea mea este însă cât poate rezista ființa umană în această lume fără hrană spirituală?
Oare să fi primit acest cadou numit viață doar pentru a face bani și a achita facturi? Dacă da, aș vrea să știu și eu care este rolul omului pe lumea asta…?
De ce m-am născut?
Fac ceva pentru lumea și societățile în care trăiesc?
Cu ce am contribuit și cu ce vreau să contribui de aici încolo?
Astea sunt puținele dintre întrebările, la care îți sugerez, nu să găsești un răspuns imediat, ci, cel puțin, să începi să te gândești.
Ce-ar fi să ne scoatem mănușile și să renunțăm la delicatețea cu care abordăm viața? Și eu, și tu suntem sătui de superficialitate.
Ce-ar fi să intrăm în profunzime, să ne antrenăm toleranța la frustrare, să învățăm să acceptăm eșecurile care duc spre succes și, nu în ultimul rând, să… trăim?
Fericirea de a trăi, spunea cineva, apare abia atunci când încetăm să definim acest termen prin prisma normelor sociale.
Începe să trăiești. Dă-i întâlnire dumnezeului din tine și devino prieten cu el. Din toate astea vei avea de câștigat nu doar tu, ci și lumea în care te-ai născut.
Cu toată dragostea,
Eugenia.
P.S. Te rog să îmi scrii într-un comentariu care crezi că este prețul ignoranței, pe care-l plătim cu toții astăzi? Îți mulțumesc pentru implicarea ta activă. 😛