Puterea lui Mulțumesc. A Crede, a Iubi și a Spera

Rogu-te, omule, să crezi… să crezi în credința propriului spirit.

Rogu-te, omule, să nu încetezi niciodată să asculți… să asculți glasul sufletului tău.

Rogu-te, omule, să ai încredere, să nu îți pierzi speranța și să-ți continui drumul, orice-ar fi.

Spiritul tău nu poate fi trist, vesel, fericit, nefericit, dacă și tu nu ești la fel…

Ești una cu spiritul din tine și spiritul din tine e una cu tine.

Sunt una cu spiritul din mine și spiritul meu e una cu mine.

Fiecare dintre noi se naște în credință.

Ni s-a spus încă de mici să credem într-un Dumnezeu, în Viață, în Univers…

Și am crezut cu toții ani la rând fără a ne îndoi, fără a pune întrebări, fără a căuta răspunsuri, până când… copiii naivi și nevinovați din noi au încetat să mai fie copii. Și atunci toată lumea s-a prăbușit…

Lumea se năruie din momentul în care încetăm să mai credem. Lumea devine un abis, un întuneric fără sfârșit, un chin necontenit, atunci când credința dispare.

Dar cum de dispare credința? Sau cum de ajungem să îi permitem să dispară?

Cum de ajungem să ne lăsăm pradă disperării, depresiei și emoțiilor negative?

„Depresia nu mai e o stare de tristețe profundă, îmi spunea una dintre cunoscutele mele care a trăit-o pe pielea ei, depresia e o stare de  ceață continuă”.

Fiecare dintre noi trece, într-un anumit moment al vieții prin astfel de stări, doar că nu toți reușim să le dam un nume.

E o ipocrizie să afirmi că trăiești o stare continuă de fericire. În primul rând că psihicul uman nu ar fi capabil să evolueze dacă ar trăi o stare constantă permanent.

Confuzia e cea care ne mișcă din loc.

Incertitudinea e cea care ne determină să formulăm întrebări și să căutăm răspunsuri.

Viața e într-o mișcare continuă, circulară și permanentă.

De unde să vină totuși această confuzie, care împânzește tot mai mult și mai mult mințile umane?

La fel ca și tine, am devenit și eu un adult, mult prea repede poate decât mi-aș fi imaginat atunci când eram copil.

Am început să am curiozități, să caut răspunsuri, să adresez întrebări, să încorporez totul, chiar și cu forța, într-o minte umană…

Una dintre cele mai mari probleme ale omului secolului XXI este faptul că își dorește să îi facă loc întregului Necunoscut în mintea lui…

Și tu, și eu știm cu ce se mănâncă era istorică în care ne-am născut…

Te-ai întrebat vreodată ce ne face să credem că mintea umană poate încorpora tot Necunoscutul?

Este oare ea capabilă să facă acest lucru?

Știința ne spune că mintea este limitată.

Știința ne spune că odată ce acumuleazi informații noi, mintea tinde să se debaraseze de cele vechi. Ea are capacitatea de a uita, de a-și aminti, de a stoca informații etc.

Și cel mai important, mintea umană nu poate crede, fără a avea raționamente. Asta nu ne spune știința, asta putem descoperi noi, odată ce devenim cu adevărat curioși de felul în care funcționăm.

Când încetezi să crezi, însă, nu ești decât un corp umblător, fără suflet în el.

Te întrebi dacă un copil devenit adult, mai poate crede. Da, și un copil devenit adult poate crede, deși înțelege, raționalizează și știe…

Copilul devenit adult poate alege să creadă, nu pentru a-și depozita întreaga ființă în minte, ci pentru a-și depozita mintea în întreaga lui ființă.

Copilul devenit adult poate înțelege, la un moment dat, că uneori trebuie, cu adevărat, doar să creadă, fără a avea argumente de ce o face.

Uneori trebuie să ne permitem să credem că dorința de a crede vine de undeva dintr-un adânc al nostru, despre care mintea noastră nu știe încă.

Abia după o anumită vârstă îți dai seama că nu tot ceea ce ți se întâmplă este explicabil.

Abia după anumite experiențe, îți dai seama că toată cunoașterea lumii nu încape și nu are cum să încapă într-un psihic uman, cu capacitate de stocare limitată…

Am fost învățată de mică să cred și astăzi, la 26 de ani, după o lungă perioadă în care am căutat răspunsuri pentru a-mi hrăni doar mintea, am revenit la credință.

Credință în viață, credință în inexplicabil, credință în lumină, în aer, soare, apă, natură… Credință în tot ceea ce este Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este în fiecare dintre noi – în acea parte divină pe care ne e frică să o accesăm.

Astăzi nu mai cred într-un Dumnezeu răzbunător, neînțelegător și fixist. Astăzi cred într-un Dumnezeu plin de compasiune, iubitor, empatic și plin de frumos. Astăzi cred într-un Dumnezeu care se numește Viață, Destin, Artă, Creativitate, Iubire…

Astăzi cred că Dumnezeu iubește mai mult cuvântul Mulțumesc, decât cuvântul Te iubesc.

Te iubesc e despre tine. Mulțumesc e despre Viață și tot ceea ce îți oferă ea.

Astăzi cred în acel Dumnezeu care mi-a dat mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată că voi avea.

Unul dintre cele mai importante cuvintele pe care trebuie să le învețe ființa umană, pe parcursul ei, este Mulțumesc. Și nu doar să îl învețe, ci să știe și cum să-l utilizeze.

Nu există Mulțumesc fără profunzime, pentru că nu există nici un strop de superficialitate în structura acestui cuvânt. Așa că dacă nu-l simți, nu te poți impune să o faci. Iar dacă totuși, îl simți, cât de puțin că trăiește în tine, învață să îl scoți la suprafață.

Rogu-te, Omule, să crezi.

Rogu-te, Omule, să ai încredere în ceea ce crezi.

Rogu-te, Omule, să iubești ceea ce crezi, tot ceea ce ți se oferă și tot ceea ce te înconjoară.

Pentru că doar iubirea poate trezi în tine sentimentul de mulțumire.

Personal, îți mulțumesc că ai crezut în mine atâția ani.

Îți mulțumesc pentru prezența ta pe această platformă online.

Îți mulțumesc.

Eugenia.

 

P.S. Pentru lunga mea perioadă de pasivitate, îmi cer iertare. Fiecare pas curajos în viață necesită timp pentru inițiere. Eu cred în răbdare și în credința mea că tot ceea ce trăiesc are un sens.  🙂