puțin e mai mult

Puțin e Mai Mult

Recompensa finală a morții este să nu mai mori niciodată – Nietzsche.

Omul trăiește mai multe vieți într-o singură viață, spunea cineva. Dar nu fiecare dintre noi simte acest lucru – tind să cred.

Există un singur lucru, după umila mea părere, care poate face un om să trăiască cu adevărat mai multe vieți în una singură – cel mai important rol pe care vrea să și-l asume.

O viață umană vine la pachet cu multe roluri, multora dintre care nu știm cum să le facem față, dar nu există nici un contract cu Providența în care să se menționeze că trebuie să excelăm la toate. Asta este probabil una dintre cele mai mari revelații pe care le-am avut de curând.

Am luptat întotdeuna ca disperata pe mai multe fronturi.

Mi-am dorit întotdeuna să excelez, și nu pentru că eram în competiție cu cineva, ci pentru că eram într-o permanentă competiție cu mine însămi. Vroaim să văd rezultatele de la o zi la alta, de la oră la alta – dacă se poate.

Într-una din diminețile săptămânii trecute m-am trezit absolut fără nici o motivație. Nu e ceva ce mi se întâmplă foarte des, dar atunci când mi se întâmplă se dă o bătălie incredibilă în mine dintre mintea și inima mea.

Vocea minții repetă compulsiv: “Adună-te, nu ai dreptul să te odihnești acum, nu ai atins încă nici unul dintre obiectivele alea mărețe care stau în fața ta. Muncește, învață, umple golurile până la refuz, trebuie să fii plină, nu ești încă suficient de bună, nu ai dreptul să iei nicio pauză, nu acum…”

Pe de altă parte, îmi aud inima, bătând încet și regulat, protejând acel copil din mine, care mai vrea să se joace, să zburde, acel copil care mai crede în fericirea simplității: “Odihnește-te, nu e nimic în neregulă cu asta. Nu te faci vinovată pentru nimic. Ești un organism viu, nu poți trece peste anumite limite biologice. Joacă-te, bucură-te că ești vie, sănătoasă, plină de viață, și vai, nu e azi ultima zi în care poți răsturna munții”.

Omul secolului XXI a început să se simtă vinovat atunci când se odihnește. E asta o prostie, o absurditate sau pur și simplu o frică implantată de tot felul de sisteme din care facem parte în diferite perioade ale vieții?

De unde sentimentul asta puternic de vinovăție atunci când simțim să luăm o pauză? Cum de am ajuns să colabărm atât de bine cu cei din jur și aproape deloc cu noi înșine, cu corpul care ne găzduiește spiritul?

Într-o lume a vitezei, cea mai mare prostie pe care o face ființa umană este, se pare, aceea de a se lua la goană cu ea însăși.

Să fac cât mai multe într-un timp cât mai scurt, să devin cât mai bun în sfere aparent asemănătoare, dar totuși diferite…

Hai să spun ceva, nu sunt cu nimic mai bună ca alții când vine vorba despre asta și nici unul dintre noi nu este mai bun ca celălalt.

Eu am lucrat toată viața până la epuizare: de la redactor de revistă, copywriter, educator școlar, până la profesor de engleză și asistent social – toate joburile astea – aparent cu aceeași rădăcină, necesită, fiecare separat, profunzime. În fiecare dintre ele am lăsat bucăți din mine… până când am spus STOP. Nu mai vreau să fiu all-in-one.

De la o vârstă începem să vedem lucrurile altfel.

Poate că obosim să căutăm un punct comun printre toate punctulețele ce nu au, se pare, nici un drum spre cel principal.

Poate că ne ridicăm ștacheta mult prea sus și avem expectanțe diferite de la noi înșine sau poate pur și simplu – poate că obosim să ne complicăm.

Oricare din acestea ar fi motivele, cert este că ne dorim o definiție a ceea ce suntem, nu atât una socială, cât una personală. O definiție cu care să ne simțim confortabil și să o rostim cu mândrie, un cuvânt care, doar rostit, ne-ar umple întreaga ființă de lumină.

Sunt medic.

Sunt psiholog.

Sunt scriitor.

Sunt designer.

Sunt pictor.

O simplă propoziție poate avea uneori mai mult sens decât o frază kilometrică, pentru că o propoziție poate fi descifrată, o frază în schimb e mai greu de compactat.

Puțin e mai mult.

Pascal i-a scris odată unui prieten o scrisoare lungă și obositoare, după care a adăugat un P.S. în care și-a cerut scuze că nu a avut timp să scrie mai puțin. Genială mi se pare asta! De ce? Pentru că spune încă o dată: puțin e mai mult.

Cu cât mai puțin investim în activități nesemnificative pentru noi, cu atât mai mult avem de investit în cele cu adevărat semnificative.

Omul nu are resurse nelimitate, indiferent de toate clișeele de pe piată cu titlul putere umană nelimitată.

Când ne trezim dimineața avem o oarecare doză de energie pentru a face lucruri. Unde direcționăm această doză de energie ține doar de noi.

Există o logică în spatele credinței că cele mai importante lucruri trebuie făcute dimineața. Mai mult decât în această logică, eu cred în legea priorităților.

Bineînțeles, cu toții trăim în aceeași eră și atunci când nu am ajuns încă la punctul de a ne susține existența doar prin ceea ce ne umple inimile de lumină, suntem nevoiți să acceptăm și joburi care nu o fac, dar atâta timp cât lucrurile sunt ierarhizate pe o scară a activităților prioritare, nu există nimic care ar putea împiedica o ființă umană să ajungă la esența sa.

A sări peste etape nu este un avantaj, dimpotrivă etapele din viață pe care le scăpăm, tind să revină uneori exact în momentele când ajungem să credem că am atins cerul cu degetul.

Acum vreau să cunosc fiecare etapă a vieții în detaliu, să-i înțeleg mecanismele și algoritmele. Nu mai vreau să o iau pe scurtătură – mi-a spus fratele meu în una din discuțiile recente despre acest subiect.

Asta numesc eu a ajunge la maturitate. Și nu la vârsta mă refer aici, ci la experiențele care determină formarea unor astfel cogniții mai mult decât funcționale, înțelepte – dacă îmi permiți.

Viața nu este nedreaptă, și nici greu de înțeles, viața este doar un proces cu mai multe etape.

Viața nu are opțiunea Skip și nici Delete, are o singură opțiune poate: Go forward și eventual Quit. Să renunți e cel mai ușor și totuși asta nu e o opțiune, e doar un semn că nu ai cercetat destul.

Informația e putere – auzim adesea, informația e prezentul și viitorul – aș spune eu. Cu cât mai mult cercetezi, cu atât mai conturată devine forma pe care o ia destinul tău.

Poate că sunt o naivă, poate că uit uneori să închid ochii atunci când visez, dar am o credință oarbă că la un moment dat toate piesele de puzzle despre care credeam că nu-și au locul, vor ajunge să se unească într-un singur întreg numit: tabloul final.

Dar nu tabloul final trebuie să fie destinația noastră, ci acea structură umană care, odată ajunsă la desăvârșire, va da lumii un dar neprețuit – propria experiență.

Descarcă gratuit

ebook-ul "O călătorie în trei"

 

Să alegi doar cu inima, nu este suficient.
 
Să alegi doar cu mintea – nici atât.

Și asta pentru că fiecare dintre acestea,

alese separat, ne pot distruge.
 
O călătorie în trei - Tu, Mintea și Inima ta -

asta este cea mai importantă călătorie

pe care ființa umană o are de făcut.
 
Introdu mai jos adresa ta de email

și haide să începem acest drum împreună.
Prenume
Email

0 comments on “Puțin e Mai MultAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *