„Tot ce vezi în lumea ta este produsul ideii tale despre ea”
(Neale Donald Walsch „Conversații cu Dumnezeu”)
Te-ai uimit și tu de multe ori cât de fidel îi ești împărăției orbilor, în care te tot învârți De ceva timp? Eu m-am surprins de multe ori că deși caut lumina, mă tot rețin în întuneric, pentru că acesta îmi hrănește, oarecum, ego-ul.
Mi se spune de multe ori că vorbesc simbolic și că e greu să pătrunzi în sensul cuvintelor mele.
Niciodată nu mi-a plăcut să spun direct mesajele pe care vreau să le transmit, pentru că atunci când vorbești în termeni concreți oamenii nu fac decât să audă ceea ce-și doresc cu adevărat să audă.
Trăim într-o lume de orbi, acesta este adevărul. Și deși există atâtea lucruri vizibile și oarecum clare, noi preferăm de cele mai multe ori să ne prefacem că nu le vedem și să le ignorăm, pentru că așa ne este mai comod să trăim.
M-am întrebat de multe ori de ce preferăm să trăim într-o lume a orbilor decât să deschidem ochii și să privim lucrurile în față. Răspunsul l-am găsit în mine, atunci când mă așteptam mai puțin: pentru că uneori realitatea doare!
Nimeni nu a spus că e ușor să trăiești.
Nimeni nu a spus că lumea e un loc sigur și lipsit de riscuri, dar așa cum spunea un om frumos pe care l-am cunoscut:
„Viața e un risc, numai cei morți nu riscă”
Și totuși alegem să rămânem orbi deoarece:
- Noi ne-am născut orbi, pentru că de mici ni s-a spus care lucruri sunt bune în viață și care nu.
- Noi am fost crescuți ca orbii pentru că atunci când ne-am dorit să ne afirmăm personalitatea, am fost certați și pedepsiți, pentru că lucrurile care ne caracterizau nu erau „corespunzătoare” normelor sociale pe care am fost nevoiți să le urmăm.
- Noi am ajuns orbi la maturitate pentru că, deși vedem lucrurile foarte clar, preferăm să le evităm, pentru a trăi în ignoranță în continuare.
Și unde am ajuns până acum? Ce am făcut din existența noastră? Câte frustrări am acumulat în interiorul nostru și unde le revărsăm?
Uneori mă doare atât de rău când descopăr durerea altora revărsată pe cei din jur în diferite forme. Mă întreb întotdeauna ce drame ar fi putut trăi în copilăria sa un om care alege răzbunarea în loc de comunicare.
Ce drame a trăit în viața lui un om care trece prin viața lui și este mereu nemulțumit de ceea ce este, trăgând de el și judecându-se în ultimul hal.
Cum se face că suntem primii care sărim în ajutorul altora și ultimii care sărim în ajutorul nostru?
Cum se face că ne grăbim să ne întâlnim cu alții și amânăm la nesfârșit întâlnirea cu noi?
Cum se face că ne revărsăm mizeria din sufletul nostru pe alții în loc să ne privim durerile în ochi, să le depistăm natura și să lucrăm la vindecarea lor?
Am pierdut, undeva pe drum, esența măiestriei omenești, pentru că fiind în goană după măiestria socială, am uitat cine suntem, am uitat că suntem oamenii vii, care pot fi răniți, îndurerați, triști etc.
Preferăm să punem masca oamenilor puternici, pentru ca nu cumva cei din jurul nostru să ne cunoască laturile vulnerabile.
Nu ne-am permite niciodată să judecăm un om pe patul de moarte, dar ne permitem, simțindu-ne îndreptățiți, să-i judecăm pe cei care-și exprimă emoțiile, își scot masca în fața altora și trăiesc autentic. Însă:
Poți să ai totul, dar să te simți că nu ai nimic, pentru că dacă nu te ai pe tine, ești pierdut!
Nu o dată am întâlnit oameni care aparent aveau tot ce și-ar dori cineva în viață, dar erau pierduți în interiorul lor.
Crede-mă, îmi doresc adesea să înțeleg mai puține lucruri, pentru că uneori tot ceea ce văd în sufletul oamenilor mă doare atât de rău, încât am impresia că trăiesc pe propria piele durerile lor.
Recunosc, eu încă nu m-am obișnuit cu ideea că nu-i poți cere unui om să-și vindece rănile care, după părerea lui, îi „favorizează” lui existența.
Oamenii se folosesc de prea multe ori de rănile lor pentru a-și construi un statut social.
Oamenii se folosesc de prea multe ori de ceea ce a modelat durerea din ei, pentru a construi „imperii”.
Păcat că ei nu realizează că imperiile construite prin rănirea altora pentru durerea ce ai trăit-o ei, au un fundament necalitativ și se dărâmă la prima ploaie caldă ce o aduce un om cu inteligență emoțională ridicată și cu rănile trecutului vindecate.
Unica concurență cu adevărat periculoasă pentru cei ce nu și-au tratat rănile interioare și folosesc drept scut împotriva altora este inteligența emoțională a oamenilor pe care ei îi numesc „dușmani”. Pentru că:
„Soldatul cel mai priceput nu atacă, spune Lao – Tsu, în cartea sa „Tao Teh King”. Luptătorul de elită reușește fără violență. Merele cuceritor învinge fără luptă. Conducătorul de succes conduce fără să dicteze. Aceasta se numește neagresiune inteligentă. Aceasta se numește măiestrie omenească”
Dar nimeni nu se naște un maestru, măiestria omenească se învață, la fel ca fericirea.
Nimeni nu ne dă lecții de fericire, așa cum nimeni nu ne dă lecții de a deveni maeștrii propriilor vieți.
Ceea ce suntem învățați pe băncile școlii nu este decât un program învechit al noțiunii de fericire.
Ceea ce ni se spune acasă de mici nu este decât un scenariu scris de alții, care nu a avut succes în lumea cinematografiei. Dar când avem de gând să ne facem propriul scenariu?
Când avem de gând să ne detașăm de tot ce ni s-a implantat în subconștient pentru a implanta acolo propriile semințe?
Nu-mi spune că nu ai timp să aștepți roada semințelor pe care ți-ai dori să le semeni în subconștientul tău, pentru că am să-ți spun că ai nevoie de același timp pentru a trăi în idei preconcepute sau a aștepta rezultate diferite generate de acțiuni diferite.
Ești dispus să trăiești măcar 10 ani din viața ta așa cum ți-ai dori sau alegi, mai degrabă, să îți trăiești toată existența așa cum o faci acum, fără satisfacție spirituală, într-o lume robotizată?
Eu știu că ești un om inteligent și știu că realizezi că ai întotdeauna opțiunea de a alege dintre ceea ce te face fericit, oricât de ciudat ar părea, și ceea ce ești impus să trăiești, direct sau indirect.
Oricare ar fi alegerea ta, oricare ar fi direcția încotro te îndrepți, amintește-ți mereu că poți ORICÂND să te întorci din drumul pe care mergi pentru a-l crea pe cel care ți-l dorești.
Nimeni nu are dreptul să te judece, să te critice sau să-ți analizeze comportamentul, iar cei care, consideri tu, că au vreun drept să facă acest lucru, nu o vor face niciodată, pentru că există o singură categorie de oameni cărora ar trebuie să le permiți să facă parte cu adevărat din viața ta: cei care nu-ți critică niciodată acțiunile, fiindcă ei știu că tot ceea ce alegi să faci, greșit sau corect din punctul lor de vedere, este ceea ce, consideri tu, te va face fericit.
Am să închei aici acest articol pentru că îmi doresc să cred că tot ceea ce alegi să citești, din orice sursă ar fi, e răspunsul pe care ți-l dorești să-l găsești pentru tine.
Eu sunt mândră că am ocazia să scriu pentru oameni care nu-și ignoră întrebările, ci caută, cu ardoare, răspunsurile la ele.
Sunt mândră că scriu pentru oameni inteligenți cărora le pasă nu doar de acumularea averilor fizice, ci și a celor interioare, iar tu, cu siguranță, ești unul dintre acești oameni!
Te las cu bine, om prețios,
Eugenia
1 Comment