„Afundă-te în inima ta, bate-o și întreab-o ce știe”
(William Shakespeare)
Scumpul și valorosul meu cititor,
Îți mărturisesc că am avut o perioadă total lipsită de inspirație. Au trecut două săptămâni în care nu doar că toate gândurile îmi erau împrăștiate, ci și toate ideile care îmi „vizitau” mintea se grăbeau să dispară.
Există perioade de lapsusuri spirituale în viața oricărui om de creație și acestea sunt, cu certitudine, cele mai mari provocări pe care le pot întâlni cei ce știu valoarea timpului.
Norocul meu este că atunci când am senzația că sunt total lipsită de profunzime, apare întotdeauna un om deosebit care să contribuie la redescoperirea potențialului meu. Și atunci când reușești să-ți recapeți aripile, nimic nu te mai poate împiedica să zbori.
Am fost plăcut surprinsă zilele astea să descopăr că nu doar durerile pe care le trăiesc mă pot inspira, ci și clipele minunate pe care unii oameni, prin simplul fapt că există, mi le dăruiesc. Nu există nici o contestație la faptul că atunci când emani dorință de a trăi, energia ta se răspândește într-atât de departe, încât e, practic imposibil, să atragi alt gen de oameni în jurul tău, pentru că:
Cei care iubesc viața fac echipă doar cu cei care iubesc viața
Și, la naiba, nimeni nu te poate împiedica să iubești viața! 😀
M-am uimit de multe ori de mine pentru faptul că niciodată nu am reușit să trăiesc o “viață normală”, așa cum o făceau mulți din jurul meu. Am preferat să stau desculț, când toți mergeau încălțați, am preferat să mă bucur de ploaie când toți purtau umbrele, și… am preferat să stau cu picioarele în sus când toți le țineau pe pământ. Preferințele mele oarecum ciudate pentru unii, și extraordinare pentru mine, se manifestă și acum în toate aspectele vieții mele: socială, intelectuală, materială și, nu în ultimul rând, personală.
E adevărat că sunt genul de om care consideră oameni interesanți cei pe care alții ar încerca să îi evite, pentru a dormi liniștiți noaptea. 🙂 Și asta pentru că:
- Oamenii au învățat că a face echipă cu oameni mai puternici ca ei este, o concurență, oarecum periculoasă.
- Oamenii au învățat că a evita oamenii „complicați” pentru cei din jur, este un indiciu că trebuie să facă același lucru.
- Oamenii au învățat că cel mai important lucru în această viața este găsirea și păstrarea comodității.
Dar care ar fi farmecul unei relații de cuplu în care comoditatea este în capul listei de priorități? Ce elemente te-ar face să simți iubirea dacă aceasta ar fi o tendință continuă către stabilitate?
Nu știu să spun dacă eu sunt o „ciudată”, pentru că iubesc „ciudații”, sau dacă anume „ciudații” sunt tipul de oameni pe care-i atrag pentru a-i descoperi. M-am prins de multe ori că mă învârt în cercuri de oameni speciali de ceilalți și sunt al naibii de curioasă să-i descopăr. Îmi pare rău să spun, dar, cu adevărat, nu cred că am ce descoperi la oamenii previzibili. Nu mă mândresc cu acest lucru, dar nici nu-l consider un păcat, pentru că, după părerea mea:
Oamenii „ciudați” există pentru a fi descoperiți și, respectiv, oamenii care adoră să descopere „ciudații”, s-au născut pentru a-i descoperi 😀
Și eu sunt o „ciudată” în felul meu, și asta pentru că e foarte greu să mă cucerești ca personalitate. Poți avea senzația că știi despre mine totul, dar, de fapt, să nu știi nici măcar 10 la sută din ceea ce sunt. Dar dacă ai reușit să mă cucerești cu personalitatea ta, atunci nu vei găsi un aliat mai de încredere decât mine. Adevărul este că există foarte puțini oameni în viața mea care au reușit să facă acest lucru.
Și dacă tot vorbim despre „ciudați”, aceștia și iubesc într-un fel anume, sigur, unul ciudat. 🙂
Iar atunci când iubești ciudat, doar un „ciudat” te poate iubi la fel. 🙂
Și, până la urmă, cine n-ar fi de acord cu ideea că dragostea e ciudată, prin însăși existența ei? Să-mi spună și mie cineva dacă a găsit explicația de ce:
- Ceea ce este toxic și adictiv, noi o luăm drept palpitant și provocator?
- Ceea ce este libertin și democrat, noi o luăm în serios și băgăm și niște reguli personale, pentru ca nu cumva democrația să ia prea mare amploare?
- Ceea ce este “normal” și „la locul lui”, noi evităm, pentru că preferăm interzisul și taboo-ul?
Nu-i așa că iubim ciudat, noi, „ciudații”? 🙂
Dar dacă nu am iubi, oare cum ar arăta viață noastră? Dacă nu am împărți ceea ce suntem cu alții, oare pentru ce acumulăm atâtea în noi?
Nu-mi spune că trăiești “doar pentru tine”, pentru că nici un pustnic nu a aflat vreodată adevărata fericire.
Nu ne-am născut să trăim singuratici, am fost născuți în societate, pentru a face parte din ea, am fost născuți printre oameni pentru a face echipe cu ei, pentru a ne cunoaște între noi și a lega relații.
Eu am afirmat mult timp că trăiesc „doar pentru mine”. Am spus sus și tare că nu am nevoie de nici un bărbat în viața mea pentru a fi fericită, dar adevărul este că uneori apar niște „ciudați” frumoși în viață, care-ți dovedesc că anumite credințe pe care le-ai adoptat de-a lungul timpului nu au fost decât pe post de mască de apărare de o viitoare suferință.
Toți am trăit eșecuri anterioare în relațiile noastre de cuplu în care am fost implicați, și, oricât am nega, fiecare dintre noi are o doză de frică în el atunci când vine vorba de implicare emoțională într-o nouă relație.
E trist, dar uneori preferăm să renunțăm la o nouă șansă de a iubi, decât să riscăm, pe propria piele, să găsim satisfacția spirituală într-un nou partener.
Nu o spun cu mândrie că am purtat această mască mult timp, și chiar atunci când m-am implicat în alte relații, nu am scos masca, pentru că prezicerea unei viitoare despărțiri suna întotdeauna mai tare în mintea noastră decât oricare altă contrazicere pe care ar aduce-o inima noastră.
„Nuuu, prefer să nu mai iubesc, decât să sufăr din nou” – astă e glasul rațiunii care ne asurzește mințile.
„Dar… ai dreptul să fii iubit, să simți satisfacție spirituală într-o nouă relație” – nu se lasă nici inima mai prejos.
„Nu vreau să mai aud nimic, data trecută când te-am ascultat am eșuat și am suferit enorm, sunt sigură că așa e CORECT…” insistă rațiunea.
Și aici inima nu mai are nici un argument, pentru că nimeni nu ar putea convinge rațiunea că forța impredictibilă a inimii ar duce la un happy end emoțional.
Rațiunea nu știe că, de cele mai multe ori, deciziile luate cu inima aduc rezultate mai eficiente decât cele bazate pe calculele ei interminabile. Și astfel, ne urmăm rațiunea și ajungem oameni care au succes în viața socială, oameni care mulți alții și-ar dori să fie în pielea lor, dar… goi, singuri și reci pe dinăuntru.
„Totul are un preț, ne amăgim. Am ales carierea și am renunțat la o viață fericită în doi, dacă alegeam o relație de cuplu, probabil nu era să am carierea pe care o am astăzi. E bine ceea ce am făcut, nu am de ce mă simți vinovat”.
Dar oare însăși faptul că această întrebare a apărut în tine, nu e o dovadă că te simți vinovat?
Ai avut vreodată senzația că deși rațiunea și inima luptă continuu, rațiunea se simte întotdeauna vinovată față de inimă, pentru că nu-i permite să facă alegerile pe care le simte aceasta? Vai, de câte ori m-am prins la faza asta! Și astăzi mai aud uneori scuzele disperate, dar înăbușite, ale rațiunii față de inima mea.
Eu încă nu am găsit răspuns la întrebarea referitoare la prețul unor alegeri pe care le facem în viață. Da, deși mă consider un om puternic, care poate realiza, prin efort organizat, orice obiectiv își plasează, uneori am senzația că există anumite lucruri pe care dacă nu le faci odată, nu le mai faci nici peste 20 de ani.
- Dacă nu-ți permiți să lași inima să iubească la 23 de ani, nu-i vei permite nici la 50.
- Dacă nu muncești la 25 de ani pentru a face din numele tău unul respectat și apreciat, nu o vei face nici la 50.
- Și, evident, dacă nu-i permiți nebuniei din tine să iasă la 20 de ani, nu-i vei permite nici la 50.
Da, timpul nu are limite, dar are anumite efecte redutabile, care se pot întoarce, la un moment dat, ca un bumerang împotriva ta. Și oare cine și-ar dori să se trezească la o anumită vârstă și să-și dea seama că viața a trecut pe lângă el fără ca măcar să îi simtă gustul?
Personal, eu nu aș risca cu astfel de lucruri, deși riscul pentru mine e în strânsă legătură cu dezvoltarea personală.
Și, da, eu sunt „ciudata” care își dorește să le obțină pe toate în această viață: carieră, viață socială, inteligență emoțională, și, nu în ultimul rând, o relație împlinită și un copil independent. Și sunt absolut conștientă că o relație împlinită este rezultatul unui efort continuu pentru a o menține.
De ce să ne sperie acest adevăr?
Cum ar fi să dansăm în ploaie atunci când toți se plâng de timpul urât de afară sub umbrele? Oare nu ar fi asta o „ciudățenie” minunată? Cu siguranță, asta ar face diferența dintre noi și restul lumii, care, indubitabil, dacă nu s-ar fi inventat umbrelele, ar fi făcut la fel!
Pe final de articol nu pot decât să-ți dau un singur sfat: nu mai căuta comoditate în toate situațiile vieții: job, cuplu, familie etc., din simplu motiv, pentru că aceasta nu este decât o iluzie frumoasă în care ne-a făcut să credem lumea în care trăim.
Îți dai seama cum sună asta: „Îmi doresc să iubesc comod”? Păi ce fel de iubire fără soare, ploi, vânt, soare iar etc., e asta? Când îți asumi responsabilitatea de a iubi o accepți în totalitate, așa cum este ea. Am dreptate sau nu?
Eu te las să iubești, pentru că nelimitarea timpului fiecărui om are totuși o limită: anii… Te rog, umple-i cu iubire!
Tot ce e gol nu are șanse prea mari de supraviețuire și tot ce e plin e veșnic, iar veșnicia durează atâta timp cât o susținem!
Te cuprind cu dragoste,
Eugenia