Care e „Cel Mai Potrivit Moment” Pentru a Iubi?

Ține-mă de mână, vreau să fiu singur.

– Jacques Salome, Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege.

Cine ți-a spus că iubirea e un colț de rai, în care poți alerge desculț de dimineață până seara, bucurându-te de cântecul păsărelelor și mireasma florilor?

Cine te-a mințit că o relație de cuplu este un leagăn al spiritului, menit să-ți ușureze existența?

Iubirea e o ecuație ciudată, care, adesea, nu are nici un termen cunoscut, dar așteaptă a fi rezolvată.

Oamenii intră în relații și așteptă ca minunile să se producă, fără ca ei măcar să miște un deget. Ei așteaptă să trăiască relații împlinite, dar nu sădesc măcar o sămânță pentru a rodi.

Îmi poate explica cineva cum poate cineva avea rezultate, atâta timp cât nu face absolut nimic în acest sens?

Personal, am renunțat să accept jumătățile de măsură.

Am obosit să-mi inhib emoțiile atunci când simt nevoia să le exprim, doar pentru că cel de alături nu le-ar înțelege. Și asta pentru că am înțeles că atunci când te respecți pe tine nu mai poți accepta jumătăți de măsură. Atunci când dorința de a crește strigă în tine, nu mai poți face parte dintr-o relație care s-a blocat și a stagnat.

Mă întreb de multe ori cum se face că strigăm în gura mare că nu suntem iubiți, dar nu ne implicăm, câtuși de puțin, în relațiile de la care așteptăm iubire.

Cum, Doamne, ne putem permite să avem pretenții atât de mari de la alții, atâta timp cât noi preferăm să rămânem acolo unde suntem?

• Iubim cu jumătăți de măsură și cerem cu normă întreagă.
• Dăruim bucăți și cerem întreg.
• Evităm responsabilitățile, și cerem implicare.

Cine-i nebunul care, acceptând jumătățile de măsură, îți va dărui ce are mai de preț? Și, până la urmă, cum se face, că adesea, continuăm să trăim în relații, sfârșitul cărora le-am intuit de la început? Oare să ne placă atât de mult durerea, încât să o păstrăm în viața noastră cu orice preț?

Ne purtăm ca și cum dragostea ne-ar da dreptul să poluăm persoana pe care o iubim, spune același J. Salome, în cartea sa „Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege”.

Ne purtăm ca și cum am avea dreptul să distrugem visurile celui pe care-l iubim. Ne purtăm ca și cum am avea dreptul să-l impunem pe cel pe care-l iubim să trăiască în lumea noastră.

Ne purtăm ca și cum cel de alături ar avea obligații și noi – nu.

Iubirea implică responsabilități din ambele părți, ne place sau nu.

Dacă vrei să simți satisfacția unei relații de cuplu, cu toate elementele ei frumoase, implică-te.

Dacă nu-ți poți asuma responsabilitatea de a iubi, stai singur, până când vei simți că ești un om suficient de matur, astfel încât să ai curajul să spui, în orice moment al nopții te-ai trezi, că vrei să faci parte din relația cu omul pe care-l iubești.

Femeile vor să se simtă iubite, bărbații la fel.

Femeile vor să se simtă dorite, bărbații la fel.

Femeile vor să simtă că au alături un bărbat care are puterea de decizie, bărbații vor să simtă că au alături o femeie care îi va susține mereu, oricare ar fi deciziile lor.

Dar cum obținem aceste lucruri, trebuie să știm fiecare dintre noi.

Ne place sau nu, așa funcționează o relație de cuplu care a ajuns la maturitate. Nimănui nu i-ar plăcea să fie azi dorit și mâine respins.

Fiecare om își dorește să simtă că este bine-venit în viața celui de alături.

Dacă vrem iubire, hai să nu ne mai ascundem de responsabilități, hai să nu ne mai iubim după garduri, hai să găsim o formulă în care să fim fericiți amândoi.

Nu mai există iubire acolo unde lupta dintre cei doi devine din ce în ce mai aprigă.

Nu mai există iubire acolo unde, cu cât mai mult trece timpul, cu atât mai mare devine indecizia.

Într-un final, nu mai există iubire acolo unde există întrebarea fără răspuns: Ne dorim sau nu, cu adevărat, să fim împreună?

Când depistezi că ți-e greu să răspunzi la întrebarea dacă te vezi sau nu alături de partenerul tău în următorii 3, 4 sau 5 ani, depistezi, de fapt, blocajul dintre voi doi.

Acolo unde există blocaje, există două soluții: sau muncești pentru a depăși blocajul sau vă separați drumurile, pentru că ați eșuat la testul maturității.

Și știi care e cel mai mare blocaj, de care ne împiedicăm? “Nu e timpul potrivit”. Vrei să știi ceva? În viața asta, niciodată nu există un timp potrivit pentru a face lucruri mărețe.

Când vrei să faci cu adevărat ceva, însă, nu îi permiți minții tale să inventeze scuze, pentru că ea știe cel mai bine cum să o facă, și, culmea, tu chiar începi să le crezi.

Nu există ceva mai trist decât sentimentul că investești într-o relație în care nu mai e nevoie de tine.

Nu există ceva mai trist decât să îți dai seama că ai încercat să construiești ceva solid și demn de admirat, pe un teren alunecos.

A iubi e un verb, dar implicațiile lui sunt majore. Intră în esența acestui verb doar cei care sunt pregătiți să dăruiască, să construiască și să-și asume responsabilități. Până atunci nu ai de ce te plânge că nu te simți iubit!

Tu ce crezi despre iubire? Ai reușit să construiești o relație frumoasă? Spune-mi, ce sfaturi ai da celor, care le este frică să iubească încă?

Aștept poveștile tale, pentru că ai reușit întotdeauna să mă încânți cu ele.

 

Cu iubire asumată,

Eugenia 🙂