„Purtăm în noi o puternică și inconștientă loialitate față de istoria noastră familială și ne este tare greu să inventăm ceva nou în viață”
(Anne Ancelin Schützenberger)
Nu mi-am permis niciodată să zic că familiile în care ne naștem ne caracterizează ca și oameni. Dar, oricât de mult am încerca să negăm acest lucru, măcar și pentru noi, familia în care se naște fiecare dintre noi își pune amprenta, încă de la început, pe destinul nostru.
Spre uimirea mea, anume locul din care venim ne determină (sau nu) să alegem drumul de mai departe, pe care vrem să pășim.
Încă înainte de a ajunge la maturitate, decidem, la nivelul emoțional la care ne aflăm, dacă dorim sau nu să adoptăm anumite comportamente ale părinților noștri sau, direct vorbind, dacă ne dorim sau nu să avem viața pe care au avut-o cei care au contribuit la educația noastră.
Cu alte cuvinte, părinții reprezintă sau nu modele de viață pentru copii.
Ce ne facem însă, atunci când ne jurăm pe toții sfinții că nu vom trăi viețile părinților noștri și, adoptăm, fără să ne dăm seama, comportamentele acestora?
Nu există ceva mai dureros decât să descoperi că faci ceea ce urai cel mai mult la părinții tăi, dar în alt mod.
Nu există ceva mai dureros decât să îți dai seama că ceea ce ai evitat cel mai mult la părinții tăi (sau la unul dintre ei), se reflectă acum, în mod indirect, în acțiunile tale.
Și eu mi-am repetat constant că nu voi avea relațiile mamei mele, nu voi urî bărbații, așa cum a făcut ea, nu voi lupta pentru controlul emoțional ai oamenilor pe care-i iubesc etc. Și ce am descoperit? Că, cu cât mai mult mă impuneam să cred că nu eram ca ea, cu atât mai multe calități asemănătoare găseam în mine.
Mi-am promis că oamenii pe care-i iubesc nu vor simți reticență în relațiile mele, așa cum am simțit eu reticența din partea tatălui meu. Și ce s-a întâmplat? Cu cât mai mult îmi spuneam că eu sunt diferită ca tatăl meu în ce privește relațiile cu cei dragi, eram de fapt, exact ca tatăl meu, manifestându-mă în mod diferit.
Am observat că, cu cât mai mult încercăm să renegăm genele, cu atât mai multe asemănări între noi și cei care ne-au dat viață găsim.
Încetăm să ne axăm pe ele însă, doar atunci când reușim să ne iertăm părinții pentru ceea ce am urât cel mai mult în relațiile dintre noi.
Când acceptăm ideea că suntem, într-o măsură mai mică sau mai mare, mamele și tații noștri în miniatură, iertăm, de fapt, tot ceea ce ne-a făcut să suferim.
Și, Doamne iartă-mă, cum puteam fi absolut diferiți de cei care ne-au dat viață? 🙂
Vrem sau nu vrem, 25 la sută din ceea ce suntem sunt moșteniri genetice și dacă reușim să creăm din cele 25 de procente din noi, locul unde sunt părinții noștri în ființa noastră, atunci ne putem considera, pe bună dreptate, eliberați.
„Trebuie să știm unde ne sfârșim noi și unde încep ceilalți”, spune minunatul psihoterapeut Scott Peck.
Eu știu unde se sfârșește mama mea din mine. Știu unde se sfârșește tatăl meu din mine și, în sfârșit, știu unde încep eu.
E o luptă grea aceea dintre tine și insistența de a nu fi așa cum au fost părinții tăi acolo unde tu ți-ai fi dorit să fii altfel, dar e nevoie, cu adevărat, de multă putere de voință pentru a reuși să accepți anumite lucruri ce nu țin de tine.
Eu am încetat să lupt cu părinții din mine, și nici nu vreau să o mai fac, și asta pentru că, începând să-mi iert și iubesc părinții pentru tot ce au știut ei să-mi dăruiască mai bun, am început să iert și să iubesc acea parte din mine care sunt ei.
Nu e o nebunie să-ți iubești părinții care, poate, nu au fost tocmai părinții pe care ți i-ai fi dorit tu să îi ai, dar, e o nebunie să ignori, cu toată vehemența, ceea ce ai moștenit de la ei genetic.
Când începem să iertăm și să iubim părinții pentru ceea ce au făcut ei mai bine, începem să acceptăm și ideea că semănăm, într-o proporție mai mică sau mai mare, cu ei.
Nimeni nu spune să dezvoltăm calitățile negative pe care le-am moștenit, dar, cel puțin, acceptându-le, vom reuși să le eliminăm, sau să le controlăm, în cel mai rău caz. Tot Scott Peck spunea că:
„A găsi soluția înseamnă a ajunge să numești”
Dacă dai un titlu la ceea ce simți, vei reuși să găsești și soluția pentru a-ți ameliora starea.
Despre același lucru vorbim aici: dacă numim ceea ce am moștenit genetic de la părinți și devenim conștienți de acele lucruri, noi deținem, în continuare, controlul asupra acelor lucruri.
Și poate că una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat este că nu e nevoie să elimini părinții din tine, faptul că ei trăiesc în tine îți aduce fericirea gândului că undeva, în sufletul tău, ești încă copilul cuiva, și aparții lor. 🙂
Eu mi-aș dori să nu moară niciodată pasiunea de a scrie în mine, pentru că asta este tot ce mi-a rămas mai de preț din tatăl meu.
Încearcă să descoperi ce ai moștenit de la părinții tăi și ți-ai dori să nu moară niciodată în tine. Doar astfel vei ajunge să te concentrezi pe ceea ce iubești în ei, nu pe ceea ce detești.
Te salut,
Eugenia
4 Comments
by Curatenie
Trebuie sa spun ca ai un site bine facut si informatii utile, si nu e vorba doar de acest articol.
by Eugenia Balan
Multumesc, important este ca informatia sa fie utila cititorilor. 😉
by CabinetS4
Am mai descoperit ceva citind acest articol.
by Eugenia Balan
Super, ma bucur sa aud asta. Toate descoperirile si revelatiile voastre sunt binevenite. 🙂