„Ura de sine este doar ura împotriva unui gând pe care îl ai despre tine însuți. Iar gândurile pot fi schimbate”
(Louise Hay „Poți să îți vindeci viața”)
De câte ori te-ai trezit dimineața lipsit de dorința de a mai trăi? Te-ai gândit vreodată cum ar fi să „îți dormi” perioada în care ai impresia că viața ta nu are nici un sens și să te trezești peste un timp vindecat și plin de viață?
Dacă nu ai trăit niciodată astfel de momente, atunci te felicit! Eu am trăit de multe ori în trecutul meu astfel de stări.
Mi-aș fi dorit de multe ori să nu fiu nevoită să tratez anumite probleme emoționale, răni ale trecutului, dureri sfâșietoare, ci doar să dorm toată această perioadă, pentru ca, peste un timp, să mă trezesc plină de viață și total vindecată. Dar viața ne vrea oameni puternici, de aceea nu ne oferă această posibilitate. 🙂
Nici măcar somnul nu este în stare să ne trateze rănile emoționale, pentru că el nu face decât să amorțească durerea.
Noi, oamenii, însă, asta alegem să facem de cele mai multe ori: să ne amorțim durerile. Pentru că nu avem curajul să punem degetul acolo unde ne doare, preferăm să ne înecăm amarul în alcool, tutun, petreceri amețitoare și tot felul de alte de substanțe menite să ne „ușureze” existența.
Am auzit de multe ori oameni care se văietau că viața nu are nici un sens și oricum „nu iei nimic cu tine când mori”. Pe lângă faptul că această atitudine asupra vieții mi se pare de-a dreptul pesimistă, vreau să menționez că asta e cauza de ce unii dintre noi nu reușesc să facă nimic bun cu existența lor.
Da, spre regretul meu am întâlnit:
- Oameni care nu și-au dorit niciodată nimic și acum au… nimic.
- Oameni care s-au mulțumit să supraviețuiască zilei de mâine și asta fac și până în prezent.
- Oameni care nu au avut curajul să facă lucruri mărețe cu existența lor.
- Oameni care nu s-au considerat demni de a trăi fericirea în această viață.
Și e mare păcat, pentru că fericire și împlinire există atâta timp cât tindem cu perseverență spre ele. Dar de ce mulți dintre noi nu mai ajung să le trăiască, împiedicându-se de prima piatră?
Ei bine, răspunsul la această întrebare l-am aflat de ceva timp, studiindu-mă pe mine.
Eu m-am împiedicat mereu de eșecurile din viața mea, și asta pentru că mi-a plăcut, o bună parte din viață, să trăiesc comod, fără prea multe artificii și schimbări radicale.
Eu îmi doream o viață extraordinară pentru mine, dar duceam o existență mediocră.
Eram foarte nefericită în sinea mea, dar nu găseam curajul în mine să schimb ceva. Asta până când mi-a ajuns cuțitul la os și am zis că eu nu mai vreau să trăiesc astfel.
Vrei să știi ce am descoperit? Ei bine, am descoperit că, căutând comoditate și stabilitate în viața noastră, nu mai reușim să facem față eșecurilor și micilor nerealizări.
Noi privim eșecurile ca pe drame, ne împiedicăm de ele și nu reușim să ajungem la destinație. Apoi ne plasăm alte obiective și procedăm la fel. Noi nu ne dăm seama însă că:
„Eșecul este singura oportunitate pentru a o lua de la capăt într-un mod mai inteligent”
(Henry Ford)
Indiferent despre ce fel de eșecuri vorbim, fie în dragoste, fie în viața socială, fie în afaceri. Atitudinea asupra oricărui eveniment din viața noastră este, de fapt, atitudinea lui asupra noastră.
Dacă privim eșecul ca pe o tragedie, nu vom reuși niciodată să ajungem la destinațiile pe care ni le propunem.
Oare când vom accepta ideea că în drumul fiecărui țel există piedici și că nu există drum neted spre un scop măreț?
Noi ne dorim vieți extraordinare, dar ne e frică de coborâșuri. Noi ne dorim să urcăm pe scara inteligenței emoționale și financiare, dar obosim la mijloc de drum și rămânem acolo sau, și mai rău, coborâm pentru a ne odihni.
De ce visăm să ne creăm o zonă de confort din viața noastră în loc să visăm să ne provocăm mereu și mereu, chiar dacă avem deja un „acasă” unde suntem mereu primiți cu brațele deschise? De câtă inflexibilitate dăm dovadă uneori.
„În loc să încerci să fii un munte al universului, încearcă să fii o vale. Astfel toate lucrurile se vor rostogoli spre tine”
(Tao The Ching)
De ce să fim munți în viața noastră, când putem fi văi? În loc să ne împotrivim împlinirii noastre ca ființe umane și darurilor vieții, hai mai bine să fim deschiși și pregătiți pentru a le primi.
Am mai spus într-un articol că ultima perioadă am din ce în ce mai mult senzația că oamenilor le place să își creeze drame în viața lor și asta pentru că atunci când le este bine, ei simt nevoia de o schimbare și de cele mai multe ori aleg o cale greșită pentru a o dobândi.
Mă gândesc de multe ori: oare suntem noi atât de obișnuiți cu dramele încât, chiar și atunci când găsim armonia sufletească, rămânem în căutare de tragedii și finaluri dureroase? Spre regretul meu, am descoperit că da.
O dramă nu e greu să o creezi, e mai greu să aduci înapoi starea de beatitudine și echilibru spiritual, pe care, poate, le-ai dobândit cu greu odată. Eu nu mai vreau să știu de oameni care aleg de bunăvoie o viață tristă în loc de una plină de bucurii.
Nu mai vreau să știu de oameni, care nefiind împăcați cu ei, nu tind să o facă și sunt mereu nemulțumiți și de cei din jurul lor, impunându-le întotdeauna standarde mai mari pentru „a rămâne” în viața lor.
Oamenii nemulțumiți de ei își vor exprima întotdeauna nemulțumirea față de viața lor și celor ce fac parte din ea.
Oamenii neîmpăcați cu ei înșiși sunt mereu nefericiți, pentru că ei nu știu a se bucura de ziua de azi și sunt mereu cu gândul doar la ziua de mâine. Privește-te puțin, ești și tu unul din ei?
Eu mă prind de multe ori că procedez la fel și în această luptă continuă cu mine îmi dau seama adesea că uit de ziua de azi, gândindu-mă mereu la cine voi fi mâine.
E firesc să ne dorim mereu să fim mai buni azi ca ieri. E firesc să ne dorim evoluție și dezvoltare continuă, dar ce-ar fi să ne oprim uneori din această fugă disperată și să ne bucurăm de aerul pe care-l respirăm, de oamenii din viața noastră, de natura ce ne înconjoară, de tot ce am realizat și nu am realizat până acum?
Ce-ar fi să ne bucurăm de soarele care strălucește în fiecare dimineață pentru noi și nu întârzie niciodată să răsară? De ce nu vedem toate aceste lucruri sau de ce le observăm abia când viața ne avertizează printr-o alarmă dureroasă?
Știu că și tu, asemenea mie, îți dorești să găsești armonia spirituală și să te bucuri de existența ta. De aceea te rog, nu face din ea o luptă continuă, fă din ea o provocare frumoasă, care te determină să te descoperi mereu și mereu, care te face să te vezi cu alți ochi în fiecare zi.
Eu îmi doresc să cred că tu nu tinzi spre fericire continuă (pentru că ea este o iluzie), ci tinzi spre armonie și echilibru interior.
Când fiecare dintre noi își găsește echilibrul interior, cu siguranță, trăiește și emoții de fericire. Dar fericirea este o emoție, ea nu poate fi trăită continuu, de aceea hai să nu ne mai mințim că tindem spre fericire, pentru că nu ea este scopul final al călătoriei noastre.
Când îi vei da un sens vieții tale și vei ști sigur ce vrei să obții de la ea, armonia și pacea interioară nu se vor lăsa așteptate, indiferent de oamenii care vor intra și vor ieși din viața ta.
Tu știi care este sensul vieții tale?
