„Omule, învață să asculți liniștea. Până acum nu ai știut să o faci. E timpul… Lasă smartphon-ul și revino la natură. A venit timpul să înveți să apreciezi frumusețea simplității și să înțelegi, în sfârșit, că din lucrurile simple se naște fericirea”. Acesta se pare că este mesajul pe care ar vrea să ni-l trasmită perioada pe care o trăim acum. Perioda în care un virus de origine necunoscută a lovit ca o plagă biblică un oraș din China, numit Wuhan, iar în câteva luni acesta a devenit o pandemie globală. Pandemie care a pus pe “stop” o întreagă planetă.
La fel ca toate evenimentele dramatice, coronavirus a început neașteptat și s-a răspândit cu o viteză uimitoare, ajungând să împânzească întreaga omenire.
„Tot mai crezi că pe tine nu te privește, așa cum te gândeai atunci când ascultai, întins pe canapea, știrile despre China?” Aș fi o ipocrită să nu recunosc că undeva, în adâncul meu, m-am gândit și eu la fel, deși i-am compătimit pe chinezi, atunci când totul se petrecea doar la ei. Aș fi fost însă foarte sceptică dacă cineva mi-ar fi spus atunci că fenomenul va lua o amploare mondială.
Dacă cineva mi-ar fi spus, la începutul lunii februarie, că într-un timp foarte scurt vom ajunge să stăm izolați la domiciliu și vom avea nevoie de declarații pe proprie răspundere pentru orice ieșire din casă, aș fi spus că e un fragment scos dintr-un film SF. Eventual aș fi zâmbit.
Dar astăzi nimănui nu-i arde de glume. E clar: e un capitol care rămâne înregistrat în istoria omenirii.
„COVID-19 ne-a izolat”, „Coronavirus ne-a sălbăticit”, „Pandemia aceasta vrea să ne fure ceea ce avem mai de preț – relațiile interumane” – acestea ar putea fi afirmațile noastre, însă realiatea este alta.
COVID-19 nu este o cauză primară a izolării noastre. Noi eram izolați demult, în propriile minți. Pandemia aceasta nu este un motiv al ruperii noastre de semeni, ea este doar un factor care a aprofundat această ruptură, demult realizată.
Coronavirus doar ne-a amintit cât de indiferenți am devenit și ne-a pus la perete, afirmând, pe bună dreptate, că nu ea a început totul, ci noi înșine…
Încă înainte de COVID-19 noi am început să ignorăm importanța relațiilor emoționale, concentrându-ne doar pe acumularea materială. Am rezumat totul la afaceri. Un târg – asta am făcut din această lume „omul modern”. Pe parcusul vieții noastre noi am uitat (sau poate nici nu am conștientizat vreodată) că am venit pe lume pentru a aduce un aport umanității.
Noi nu doar că nu suntem interesați să contribuim la înfrumusețarea acestei lumi prin prezența noastră, noi nici nu dorim sa minimalizăm contribuția noastră la distrugerea ei… Noi nu distrugem lumea prin faptul că existăm, ci prin inconștiența și ignoranța noastră.
Ignoranța ne omoară. Am auzit asta de multe ori. Ceea ce trăim e poate cea mai dureroasă dovadă că această expresie nu este doar o simplă îmbinare de cuvinte.
Prin ignoranța lui, omul a uitat că banii nu sunt mai importanți decât sănătatea sau decât viața lui.
Prin ignoranța lui, omul a acceptat, destul de rapid, să construiască, alături de ceilalți, fără a ști cu exactitatea ce anume se contruiește.
Prin ignoranța lui, omul s-a lăsat dus de valul evoluției umane, fără a se întreba, nici măcar o dată, în ce direcție se îndreaptă aceasta.
Prin ignoranța lui, omul trăiește confortabil în sisteme, fără ca să-și dorească să descopere ce poate face el și în afara lor.
„Așa nu se mai poate!” și-ar fi spus Dumnezeu într-un anumit punct. „Ați ajuns să vă credeți invincibili, să vă credeți dumnezei, dar uite că un singur virus vă poate, foarte ușor, ucide și pe voi și toate sistemele după care trăiți”.
Oare va fi o lecție de viață, pentru noi, această perioada dureroasă? Oare va deveni ea o lecție de revenire la noi înșine? Rămâne de văzut…
Cât timp va dura această pandemie, nimeni nu poate ști cu exactitate. Cert este că omenirea va ieși, din acestă perioadă, cu sechele psihologice, iar lumea pe care o știam noi înainte de pandemie nu va mai fi la fel.
Acum este momentul potrivit să ne revizum, într-un final, toate valorile și prioritățile după care trăim.
Este momentul și locul potrivit să punem mai mult accent pe relațiile cu cei dragi decât pe relațiile seci și formale, de pe urma cărora ne dorim doar să profitam material.
Este momentul oportun să descoperim noi talente în noi, sau să dezvoltam altele mai vechi.
Cel mai mult îmi doresc să cred, că vom renunța la ignoranță și vom învăța, într-un sfârșit, să trăim. Nu superficial, ci autentic.
Nu de dragul de „a da bine în fața altora”, ci de dragul nostru și a celor dragi nouă. De dragul de a ne bucura de aerul pe care-l respirăm, de pământ, de păduri, de frumusețea naturii, de care ne-am tot îndepărtat ultima perioadă.
Omule, deschide ochii și vezi lumea pe care ai măiestrit-o, pe undeva cu multă inspirație, pe alocuri cu foarte puțină… Chiar era nevoie să intervii atât de mult? Oare nu crezi tu acum, când te uiți dintr-o parte la opera ta, că ai ucis simplitatea și naturalețea din ea, prin setea ta continuă de a o îmbunătăți?
Ai vrut să ușurezi viața omenirii, dar ai îngrelat-o, prin complexitatea cu care ai îngrădit-o.
Viața omenirii nu a devenit mai ușoară, dimpotrivă, mai amplă…
Acolo unde simplitatea este la ea acasă, las-o, te rog, neatinsă! Ne vom mai dori să revenim la ea, atunci când vom avea nevoie de pace sufletească…
Acolo unde poți interveni pentru a îmbunătăți, fă-o, dar nu exagera. A îmbunătăți nu înseamnă a scoate din rădăcini și a pune altceva în loc.
Vreau și aleg să rămân optimistă, și sper că gălăgia acestei alarme va ajunge la urechile noastre cât de curând posibil.
Eu cred că omenirea va reuși să iasă câștigătoare din batalia asta cu pandemia, deși va rămâne, indubitabil, cu anumite cicatrici.
Cu dragă inimă, a ta,
Eugenia.
