„Dacă păcatul ar exista el ar fi acesta: să îți dai voie să devii ceea ce ești datorită experiențelor altora”
(Donald Walsch „Conversații cu Dumnezeu”)
Mi-a răsunat de multe ori în minte această întrebare: cum e să fiu eu în orice situație a vieții pe care o trăiesc?
Deși pare ciudat, adesea mi-au venit atâtea gânduri, încât mi-a fost practic imposibil să descifrez răspunsul la această întrebare din mintea mea.
Să mă descopăr pe mine, așa cum sunt cu adevărat, nu a fost niciodată o misiune ușoară pentru mine. Și asta pentru că de prea multe ori am pus masca care nu eram eu pentru a fi pe placul altora.
Am jucat roluri care nu m-au caracterizat și am făcut lucruri care nu mi-au adus satisfacție, doar pentru a obține validarea celor din jur.
Mi-am dat seama însă mai târziu că a-ți dori să fii apreciat nu e o greșeală, greșeala este să faci TOT POSIBILUL pentru a obține acest lucru, iar să faci tot posibilul include de obicei lucruri care nu te caracterizează.
Am avut foarte multe momente de cercetare profundă asupra mea, momente în care aveam impresia că nu mai știu cine sunt, momente în care dubiile erau atât de mari în mine încât simțeam că pierd direcția, dar nu m-am lăsat niciodată pradă disperării profunde, pentru că frica de mă pierde pe mine a fost întotdeauna cea mai mare frică pe care am trăit-o în mintea mea.
Te-ai întrebat vreodată cum e să fii tu? Indiferent de educația pe care ai primit-o, indiferent de oamenii care te-au înconjurat pe parcurs în viața ta, indiferent de normele sociale pe care îți dorești să le atingi.
Imaginează-ți măcar pentru o clipă, cum ar arăta viața ta dacă ai fi întotdeauna așa cum îți dorești să fii, nu așa cum îți cere societatea să arăți de cele mai multe ori?
Am făcut o pasiune din a analiza lumea din jurul meu, și, în primul rând, din a mă analiza pe mine.
Am descoperit că renunțăm de prea multe ori la ceea ce ne dorim să fim pentru a fi ceea ce ni se cere.
- Zâmbim de prea multe ori când suntem derutați pentru că asta ni se cere să facem,
- Ne caracterizăm de prea multe ori strategic, atunci când încă nu ne-am definit în sinea noastră,
- Creăm familii când nu suntem pregătiți pentru o viață în doi, pentru că asta ne cer cei care ne iubesc,
- Ne grăbim să devenim părinți prea devreme, pentru că asta își doresc cei dragi pentru noi.
Și unde ne aflăm noi în ecuația fericirii noastre? Pe ce loc ne situăm?
Mi se spune de multe ori că sunt un om util societății, că am să devin foarte faimoasă într-o bună zi. Mi-aș dori ca fiecare să obțină faimă, statut social, nume puternic etc., pentru că atunci când le va obține își va da seama că fericirea nu e despre asta.
Când faci lucrurile în viața ta pentru faimă, nu faci decât să te forțezi să le faci așa cum nu le-ai face în mod firesc. Pentru că:
Alergând după faimă, te pierzi pe tine. Dorindu-ți să fii pe placul altora, ajungi să nu mai fii pe placul tău.
Nimic din ceea ce fac eu nu este pentru faimă, tot ce fac este pentru a mă simți împlinită cu mine însăși. Eu am descoperit că nu aprecierea celor din jur mă face fericită, ci realizarea lucrurilor care îmi aduc satisfacție și hrană spirituală.
Nimeni nu ar fi fericit dacă ar avea faimă și nu ar fi satisfăcut cu sine însuși. Iar numeroasele cazuri de sinucidere din cercurilor oamenilor cu renume, care nu au mai găsit satisfacția personală în activitatea lor, strigă mai tare decât cuvintele.
Viața nu e despre faimă, viața nu e despre statut social, viața e despre felul în care alegi să trăiești fiecare moment al existenței tale, viața e despre modul în care alegi să îți petreci fiecare secundă în care respiri.
Uite-te în jur, mă uimesc din ce în ce mai des de bolile premature care le curmă viața oamenilor care nici măcar nu au ajuns la un anumit nivel spiritual satisfăcător pentru ei înșiși.
Cancerul – boala secolului, bolile cardiovasculare au devenit din ce în ce mai răspândite în rândurilor celor care nu au atins măcar pragul a 30 de ani.
Unde ne îndreptăm? Cât timp de singurătate ne alocăm nouă înșine în fiecare zi pentru a sta față în față cu noi și gândurile noastre? Noi alegem de prea multe ori să ne cufundăm în muncă decât să ne dăruim timp prețios nouă înșine. Hai să îți zic ceva:
Când îți dai seama că lucrezi până la epuizare doar pentru a nu rămâne față în față cu tine, lasă totul și dăruiește-te ție. Nu vei ști niciodată ce te frământă dacă fugi de tine.
Nu te mai amăgi că „Dumnezeu va rezolva totul pentru tine”, pentru că Dumnezeu e în tot și în toate, Dumnezeu e în tine, în primul rând.
„Dacă nu-l vezi pe Dumnezeu în tot și în toate, spune excepționalul Donald Walsch, în cartea sa „Conversații cu Dumnezeu”, pierzi esențialul”
Dar ce este mai important în această decât tine? Tu ești esențialul în existența ta. Dumnezeu nu va face niciodată nimic pentru tine din ceea ce tu nu vei face pentru sinele tău.
Asta e legea universului, de ea n-ai cum să fugi, așa cum n-ai cum să fugi de tine însăți. Pentru că, cu cât mai mult fugi de tine, cu atât mai mult te îndepărtezi de cine ești și cine poți fi cu adevărat.
Eu încă și acum fac săpături adânci înăuntrul meu pentru a descoperi cine sunt. Eu încă și acum am momente când am senzația că pierd sensul direcției în care m-am pornit.
Norocul meu este că, după ani și ani de exploatare asupra mea, am înțeles la timp că nimeni nu-mi va rezolva conflictele interioare, așa cum nimeni nu-mi va spăla rănile copilăriei care încă mai sângereze. Pentru că noi suntem singurii în stare să o facem.
Nu e prima oară când spun că rănile copilăriei se tratează foarte greu, nu există pastile magice care să îți asigure un tratament garantat pentru ele.
Unii nu le tratează niciodată și merg cu ele prin viață târându-le după ei, oriunde.
Alții încep munca asupra lor și când își dau seama că înainte de a fi tratată orice rană sângerează mai tare, renunță și o lasă de voia ei, sperând că timpul o va trata. Dar nici o rană nu se tratează fără îngrijire, așa cum nici un pui nu crește fără afecțiune.
Mi-aș dori să cred că fiecare om a trăit experiența de a fi el, atunci când, poate, acesta nu era „cel mai potrivit lucru”. Mi-aș dori să cred că există tot mai mulți oameni curajoși care reușesc să renunțe la momeala socială pentru a nu se trăda și abandona pe ei înșiși.
Statutul social și faima e o iluzie dureroasă, care cer, de cele mai multe ori, sacrificiul propriei personalități. Statutul social și faima apar atunci când nu mai alergi ca disperatul după ele și când îți dai seama, că de fapt, nu despre asta e fericirea ta.
Nu mai face din viața ta o dramă pentru că nu ai un anumit statut social, pe care alții l-au obținut deja. Eckhart Tolle spunea atât de bine în cartea sa “Puterea prezentului” că:
„Cei mai mulți oameni își iubesc drama vieții lor, povestea lor este identitatea lor. Sinele fals le conduce viața. Au investit în această poveste tot sentimentul identității lor. Chiar și căutarea – de obicei fără succes – a unui răspuns, a unei soluții sau a unui mod de vindecare devine o parte din ea. Și lucrul de care se tem și căruia i se împotrivesc cel mai mult este sfârșitul dramei proprii”
Mi se pare cu adevărat trist să renunți la momentele frumoase pe care le poți petrece cu tine însuți pentru a te plânge constant de drama vieții tale.
Ce-ar fi să ne lăsăm de acest comportament și să adoptăm un mod de gândire care ne caracterizează pe noi, oamenii dinăuntrul nostru.
Ce-ar fi să ne întrebăm, în fiecare situație pe care o trăim, dincolo de normele sociale care ni se impun și regulile care ne-au ghidat copilăria: Ce ar face adevăratul eu din mine în această situație?
Și fiindcă am vorbit despre cum e să fii tu mereu, pe final de articol e firesc să te întreb: Ce-ar face adevăratul eu din tine dacă ar ști că nu este constrâns de nici o regulă socială și este absolut liber să facă orice?
Te las cu bine, până data viitoare,
Eugenia
