Cum te Șantajează Societatea Fără ca tu Măcar sa Bănuiești?

„Cea mai mare parte dintre noi avem idei ciudate despre cine suntem noi și multe, multe reguli rigide despre felul în care viața trebuie trăită”

                        (Louise Hay „Poți să îți vindeci viața”)

Dacă ar fi să desenezi pe o hârtie un triunghi de fiecare dată când te-ai lăsat dirijat de anumite reguli sociale și să desenezi câte un cerc de fiecare dată când te-ai încăpățânat să procedezi cum îți dorești tu, care din cele două figuri geometrice ar fi prioritare?

Cum crezi că ar arăta acest tabel, format din două rubrici?

Crezi că ai avea mai multe triunghiuri sau mai multe cercuri?

Fă totalurile și dacă numărul cercurilor depășește numărul triunghiurilor, poți să scrii mai jos de tabel cuvântul SCLAV și nu uita ca acesta să fie cu majuscule, exact cum ți l-am scris eu acum.

Te-ai simțit insultat?

Te-am ofensat cumva când am scris acest cuvânt cu litere mari?

Dar eu nu am făcut decât să constat rezultatele tale.

Stai liniștit, nu ești unicul sclav, există atâția alții în jurul tău. De aceea trăim prin prisma valorilor sociale, nu?

Lăsând ironiile la o parte, subiectul sclaviei, într-o lume liberă, m-a durut și pe mine o perioadă lungă din viața mea.

Și eu am fost sclavul valorilor care mi s-au impus de mică. Și eu am lăsat pe alții, o bună parte din viața mea, să îmi prescrie rețeta fericirii. Și eu am trăit „prin” altcineva, pentru că așa mi s-a părut mai ușor să trăiesc.

• Eu nu am știut că pot să aleg să trăiesc viața pe care mi-o doresc, conform propriilor principii.
• Eu nu am știut că diferența dintre oamenii fericiți și cei nefericiți este doar determinată de ALEGEREA fiecăruia dintre noi.
• Eu nu am știut că eu sunt singurul adult din viața mea care poate decide ce e bine și ce nu e pentru mine.

Eu am fost mereu în așteptare: în așteptarea finisării liceului pentru a trăi așa cum îmi doresc, în așteptarea finisării facultății, pentru a mă simți absolut liberă etc. Pentru mine nu era niciodată momentul oportun de a face ceea ce îmi doresc.

Mă puneam la somn de multe ori noaptea cu gândul că mi-am ținut promisiunile față de toți, mai puțin față de mine.

De ce se întâmplă acest lucru? Hai să îți spun: pentru că încă de când suntem mici ne sunt prescrise rețete pentru fericire: să facem o școală bună pentru a obține un job bun, să ne căsătorim cu un om „din neamuri” pentru a fi văzuți bine față de cei din jur etc., etc.

Nimeni nu ne întreabă de mici ce am vrea noi să facem cu viața noastră, pentru că suntem „prea mici să înțelegem ceva”. Dar orice copil are dreptul să meargă pe mai mult drumuri înainte de a-l găsi pe cel potrivit lui.

Mă întreb ce-ar fi dacă orice părinte și-ar privi copilul ca pe un adult în miniatură, i-ar respecta deciziile, părerile și planurile de acțiune? Ideile lui sunt infantile, ok, dar tu cum gândeai la vârsta copilului tău?

De ce ne inhibăm copiii cu „planuri mature” și nu le permitem să descopere ei lumea cu ochii lor?

De ce îi impunem să o privească cu ochii noștri?

Cu siguranță, misiunea de părinte nu e una dintre cele mai simple, dar hai să ne asumăm responsabilitatea creșterii unui suflețel liber, nu a unui sclav alături de noi.

Știu că poate sună dur pentru urechile tale, dar adesea părinții, voluntar sau involuntar, în relațiile cu copiii lor îi manipulează prin orice mijloace posibile, în cele mai dese cazuri – emoțional.

Lupta pentru putere, directă sau indirectă, a existat mereu. Ceea ce nu știu părinții este că șantajul emoțional poate lăsa urme grave asupra copiilor lor.

Șantajul emoțional din partea părinților există atunci când:

• Își proiectează speranțele și visurile personale pe copiii lor, lipsindu-i astfel de libertatea de a alege.
• Își amenință copiii cu lipsirea acestora de afecțiunea pe care le-o oferă, dacă ei nu vor asculta obedient părerile lor.
• Le implantează copiilor ideea că ei au fost creați pentru a le aduce „o cană de apă la bătrânețe”, astfel copiii simțindu-se oarecum impuși să le îndreptățească așteptările.

Orice copil care își iubește părintele îi va fi mereu alături când va fi cazul, dar de ce să ne programăm copiii că ei au fost creați pentru a umple cana de apă pentru părinți de fiecare dată când se golește? Oare chiar acesta este scopul creării unei noi făpturi?

Lipsirea copilului de libertatea propriei alegeri – la asta se rezumă șantajul emoțional, iar consecințele sunt vizibile abia peste ceva timp, pentru că orice rană netratată rămâne deschisă.

Argumentul că „copilul pentru un părinte rămâne un copil până moare” este unul răsuflat deja.

Un părinte inteligent va ști cum să creeze relația sa cu copilul la nivelul a doi oameni maturi. Și din fericire am avut ocazia să văd astfel de modele parentale la oamenii de care am fost mai apropiată.

„Treaba părinților este de a-i călăuzi ca mentori pe copiii lor, nu de a-i controla ca dictatori”

(Theona Balan)

Ok, ieșim din casa părintească și ajungem în societate. Aici ne așteaptă altă surpriză: șantajul social, pe care cu mare greu îl depistăm.

Vreau să îți spun că eu nu am fost niciodată fericită până în momentul în care am decis să nu mai ascult vocile din jurul meu: vocea societății, vocea prietenilor, vocea părinților, vocea rudelor.

Am hotărât să procedez astfel pentru că mi-am dat seama că:

• Părinții, fiind prea preocupați de propriile frustrări, nu au reușit să își cunoască propriul copil.
• Prietenii nu au crezut că sunt mai mult decât ambalajul meu.
• Iar societatea nu te vrea niciodată mai mult decât un angajat mediocru care nu-și dorește altceva de la viață.

Am avut întotdeauna în mine o voce care mi-a spus că sunt mai sus decât prejudecățile cuiva, mai mult decât „rețetele fericirii” scrise de cineva. Am știu întotdeauna că potențialul meu este încă neexploatat la adevărata lui valoare.

Asta nu înseamnă că am rupt toate legăturile și relațiile mele cu oamenii. Nu.

Am schimbat un singur lucru la mine: mi-am permis să fiu eu, să procedez cum consider, indiferent de ceea ce îmi spun oamenii din jur.

Mi-am permis să îmi mențin părerea, chiar de unii au etichetat-o drept una greșită. Mi-am permis să merg pe drumul meu, indiferent că cei dragi au ales să meargă alături de mine.

Și știi ce s-a întâmplat?

Când am decis să fiu 100% eu, am constatat că oamenii care nu aveau nevoie de mine așa cum sunt au dispărut din viața mea, iar cei care au considerat benefică decizia mea de a nu mai juca roluri străine au rămas alături de mine.

Și nu doar ei, ci mulți alții mi s-au alăturat în proiectul meu de descoperire a sinelui. Așa cum spunea foarte frumos Pera Novacovici:

„Suntem cei mai singuri oameni în lume atunci când facem ceva curajos. Însă, în următoarea clipă, întreaga lume vrea să ni se alăture”

Mi-am dat seama că ceea ce am decis să fac nu a făcut doar să îmi schimbe mie modul de a trăi, ci a inspirat și alți oameni care aveau nevoie de același impuls ca mine.

Atunci când decizi să îți iei angajamentul 100% asupra vieții tale nu ai cum să eșuezi.

Este foarte important să depistezi tipul tău de relație cu cei din jur: indiferent că vorbim despre părinți, prieteni, frați, surori etc.

Nu lăsa pe nimeni să manipuleze cu dragostea ce le-o porți. Explică clar celor ce fac parte din viața ta care sunt așteptările tale de la viață și ce este prioritar pentru tine.

Cred că nici un om nu este fericit până nu face acest lucru. Și hai să închei acest articol cu un citat de-al minunatului Osho:

“Eu cred că rolul părinților nu este acela de a-și ajuta copiii să crească, ei cresc și fără să fie ajutați de părinți. Rolul părinților este acela de a-i întreține, hrăni și de a proteja ceea ce este în creștere. Părinții nu trebuie să le impună copiilor nicio direcție și nici să sădească în ei vreun ideal. Părinții nu trebuie să le spună ce este bine și ce este rău, copiii trebuie lăsați să descopere acest lucru prin propria experiență”

Da, părinții noștri sunt călăuze pentru noi, iar noi vom fi, la rândul nostru călăuze pentru copiii noștri (în cazul în care vom decide că suntem pregătiți să fim adevărați creatori).

De aceea îți spun: descoperă singur, prin alegerile pe care le faci, în fiecare zi, ce este bine și ce nu pentru tine.

Societatea e mediul în care trăim, nu zic să fim aparte de ea, zic să facem parte din ea, dar să fim extratereștrii care se deosebesc prin ceilalți prin faptul că au ales să gândească conform principiilor sale de viață și să le urmeze după propria dorință, iar atunci când este cazul să le înlocuiască pe cele vechi cu cele noi.

Asta cred că e unica șansă a mea, a ta, a tuturor, să scăpăm de șantajul emoțional la care suntem expuși în fiecare zi și să trăim într-o lume liberă noi și cei din jurul nostru.

Hai să le explicăm celor din jur cu ce se mănâncă libertatea! 🙂

Tu cum te bucuri de libertatea ta, ai reușit să ieși din temnița socială?