„Cred că totul se întâmplă cu un motiv. Oamenii se schimbă ca să înveţi să renunţi la ei, lucrurile merg prost ca să le apreciezi atunci când merg bine, crezi în minciuni ca să înveţi să nu ai încredere în nimeni în afară de tine şi, uneori, totul se duce de râpă ca să facă loc lucrurilor bune”
(Marilyn Manroe)
Există oameni în această lume care, prin însăși faptul că există, reușesc să fie un model pentru cei din jurul lor. Există oameni care, se pare, s-au născut cu o profunzime aparte pentru a reuși să sensibilizeze oarecum lumea din jurul lor.
Nu ne-am născut la fel, dar am avut întotdeauna ocazia de a pune în evidență calitățile ce ne deosebesc unii de alții.
Mă întreb de multe ori dacă există cu adevărat oameni „predestinați” să schimbe lumea și oameni născuți pentru a trăi o viață mediocră. Și deși răspunsul meu rațional este de fiecare dată unul negativ, nu încetez să mă uimesc de faptul că mai mult de 90% din populația lumii este mulțumită cu ceea ce „li se dă”, în loc să lupte pentru ceea ce merită.
Dar cum să lupți pentru un scop pe care nu-l cunoști? Cum să lupți pentru un „nu știu ce vreau”?
Dacă m-ar întreba cineva care este cea mai mare dramă a omenirii, aș răspunde fără să mă gândesc prea mult: incertitudinea.
Oamenilor le e frică să viseze la lucruri mari, pentru că sunt dispuși, mai degrabă, să accepte ceea ce „li se dă” decât să trăiască o nouă dezamăgire.
„Oamenii nu sunt leneși, spunea Anthony Robbins în cartea sa „Putere nemărginită”, au doar niște scopuri care nu îi însuflețesc”
Dar întrebarea e: Oare oamenii își doresc cu adevărat să-și însuflețească viața? Eu încă mă lupt cu apatia celor din jurul meu, eu încă privesc cu durere indiferența față de propria existență a unor oameni cu un potențial extraordinar.
Deși mă mint de multe ori că îmi pasă doar de mine și de viitorul meu, descopăr uneori că trăiesc o hipersensibilitate inexplicabilă și că tot ce mă înconjoară îmi provoacă durere, pentru că, recunosc:
- Mi-aș dori să fiu înconjurată doar de oameni care să molipsească lumea prin energia lor și să se debaraseze de apatia care le fură pofta de viață;
- Mi-aș dori să cunosc doar oameni care, conștientizând că sunt în prag de depresie, iau atitudine și încep munca asupra cauzelor ce declanșează acest fenomen;
- Mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care dorința nebună de a trăi să depășească dorința de a te răzbuna pe alții pentru propriile frustrări.
Dar îmi dau seama că lumea nu e creată să fie uniformă, oamenii nu sunt creați să fie la fel, iar tot ce ne înconjoară este într-o permanentă schimbare și asta mă face să cred că ceea ce suntem azi nu reprezintă personalitățile noastre de mâine și ceea ce vom fi mâine nu reprezintă ceea ce vom fi peste 10 ani.
M-a întrebat cineva dacă plâng vreodată, la doza de energie și optimism pe care o eman mereu. Niciodată nu am încercat să-i dau lumii o părere eronată despre mine.
Nu m-am născut cu zâmbetul pe buze, și nici nu mi s-a scris pe frunte cuvântul optimism de mică.
Eu am învățat să fac din optimism un stil de viață, eu am învățat să mă axez pe lucrurile bune și să le rezolv pe cele mai puțin bune fără a mă plânge de dimineață până seară celor care mă înconjoară.
Și da, nu plâng, pentru că lacrimile nu-i „vin” unui om care a încetat să se victimizeze.
Dacă vrei să faci un experiment pentru a te convinge, ia doi oameni diferiți: unul care găsește mereu soluții pentru a obține ce-și dorește fără a se plânge și a se victimiza, și altul care se consideră o victimă a sorții, destinului, familiei, circumstanțelor etc.
Provoacă-i până la epuizare și ai să vezi căruia dintre cei doi îi vor da lacrimile. Știu că știi răspunsul deja. 🙂
Eu am trecut prin faza victimizării și îmi amintesc perfect starea de spirit în care eram.
Știu cât de repede ajungeam la lacrimi pentru că mă consideram o nenorocoasă, o victimă a vieții, un om predestinat nefericirii etc etc. Transformarea mea a avut loc pe parcurs și nicidecum întâmplător, ci organizat, printr-o dorință puternică de a trăi.
Da, eu am ales să trăiesc la timpul potrivit, atunci când, după părerea mea, eram în cea mai rea stare spirituală a vieții mele.
Și de atunci fac în fiecare zi același lucru: aleg să trăiesc!
- Aleg să trăiesc, pentru că am obosit să exist;
- Aleg să trăiesc, pentru că m-am născut să fiu fericită și să mă bucur de viața mea;
- Aleg să trăiesc, pentru că oricât de greu ar fi drumul spre stele, nu este unul imposibil.
Tot excepționala Marilyn Manroe spunea că:
„Oricine este o stea și merită șansa de a străluci”
Dar nu e nevoie să fii o vedetă pentru a fi o stea, e nevoie doar să faci din existența ta o minunăție pentru a străluci în propria-ți viață.
Crede-mă, nu trăiesc cu capul în nori, cum mă acuză unii, prefer doar să mă axez pe lucrurile pozitive, care, la rândul lor, atrag alte lucruri pozitive în viața mea.
Paradoxul este că anume eu, care am fost mereu „încercată” de viață, scriu despre depășirea propriilor limite.
Da, viața m-a „călărit” dur de multe ori pentru a-mi verifica rezistența.
Da, viața mi-a pus adesea obstacole mai mari decât mine atunci când mi-am dorit cu adevărat să fac ceva. Dar secretul este că oricine poate apela la forțele sale interioare pentru a depăși ceea ce, aparent, pare imposibil. Și:
Atunci când apelezi la forțele tale, descoperi în tine o energie inexplicabilă care te face să treci peste orice obstacol cu eticheta „Acces interzis”
Deși sunt mândră să afirm că am descoperit această energie în mine, nu mă relaxez niciodată lăsând-o pe ea să facă treaba în locul meu.
Am învățat că atunci când te relaxezi prea mult, părându-ți-se că știi prea multe, viața îți dă neapărat o încercare care să-ți dovedească că mai ai atâtea de învățat. Și, într-adevăr, oare nu ar fi timpul să acceptăm că toată viața învățăm din experiențele pe care le trăim?
Nu pot uita o conversație pe care am avut-o cu un om deosebit într-una din călătoriile mele. Acest om, pasionat de psihologie și dezvoltare personală, a reușit să descopere propria formulă a fericirii la 40 de ani.
Într-o conversație de suflet mi-a spus un singur lucru: „Scumpa mea, ești genială prin tot ceea ce faci, ești minunată pentru drumul pe care l-ai ales conștient, oarecum la o vârstă fragedă, dar trebuie să accepți ideea că va fi nevoie să treci prin multe experiențe în viață pentru a învăța anumite lecții valoroase pentru tine, pe care să le transmiți celor din jur”.
Îți mărturisesc că acela a fost momentul în care am simțit că mi se umezesc ochii dintr-un simplu motiv: acest om a reușit să spună pe nume unui adevăr pe care am evitat, de foarte mult timp, să-l recunosc pentru mine.
Și, pentru că, cu adevărat, eram într-o perioadă în care mă întrebam constant de ce viața îmi dă atâtea experiențe colorate să trăiesc, nu am reușit să-i spun acelui om minunat decât: „Uneori mi-e atât de greu să fiu eu!”
M-a privit înțelegător și mi-a spus doar: „Ai ales acest drum conștient, iar lumea are nevoie de valoarea ta, pentru că ești minunată!”
Știu că mulți nu vor înțelege despre ce vorbesc în acest articol, cunosc însă uneori anumiți oameni care reușesc, prin scurta lor prezență în viața mea, să lase o amprentă pe ceea ce sunt.
Există oameni care apar în viața mea atunci când am senzația că pierd direcția și mă abat de la drum, pentru că, deși nu vreau să recunosc de multe ori nici pentru mine, trăiesc adesea unele dezamăgiri care mă dezorientează.
Mă uimesc uneori de faptul că deși, noi oamenii, înțelegem atât de multe lucruri, preferăm să le ignorăm adesea pentru că unele din ele nu se încadrează în „pereții” minții noastre. Și atunci ce facem?
Tăiem aripile pentru ca acestea să încapă în cutie și să fie închise bine acolo pentru a nu ieși din tipar.
Da, nu mi-e rușine să recunosc că procedez și eu la fel în unele cazuri și îmi dau seama de acest lucru abia mult mai târziu.
Am învățat după ceva timp că nu e nevoie de critică dură pentru a crește, e nevoie doar de a ne accepta așa cum suntem acum și de a lucra constant asupra noastră pentru a fi mai buni mai târziu.
Dacă noi uităm să facem acest lucru, însă, viața nu uită niciodată de noi.
Tu ce alegi: să întâmpini provocările vieții pe nepusă masă, care, la sigur, te vor răni crunt, sau să fii pregătit și gata oricând de a întâmpina provocările ca pe lecții valoroase care îți mai adaugă încă o pană la aripile tale, pentru a prinde contur?
Nu știu care e alegerea ta, eu am făcut deja alegerea pentru mine cu mulți ani în urmă. Eu am ales să trăiesc pentru că pentru asta m-am născut.
Tu ce ai ales până acum sau ce alegi de acum încolo?
