„Când vom ierta totul, vom câștiga totul”
De câte ori ai auzit cuvântul iertare ca un clișeu în toată literatura motivațională?
Iartă dacă vrei să fii fericit, iartă dacă vrei să trăiești în armonie cu tine etc.
De unde începe iertarea și de ce există atâtea traume în viața fiecăruia după dezmembrarea de familia din care am făcut parte, după despărțiri dureroase, urmate de învinovățiri și cuvinte apăsătoare?
Hai să vorbim puțin despre familie.
Familia este primul grup social din care face parte orice copil.
Ani în șir părinții înscriu pe calculatorul copilului fel de fel de programe – unele mai potrivite, altele mai puțin – pe care copilul apoi le utilizează în viața de zi cu zi.
Apoi, cu aceste programe copiii pornesc pe drumul vieții. Așa e, și eu am pornit la fel în călătoria mea.
Oamenii nu știu că sunt nefericiți pentru că nu și-au curățat mizeria din trecutul lor. Intră în relații cu sacul de gunoi după ei, îl pun în fața partenerului și așteaptă ca acesta să îl curețe. Sau și mai rău, transmit mai departe ceea ce au văzut la părinți.
Țin să precizez că vorbesc exclusiv despre familiile disfuncționale în acest articol.
De ce se întâmplă aceste lucruri?
Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de complex: fiecare din noi are tendința inconștientă de a da mai departe ceea ce a învățat.
Dacă ai învățat acasă violență, dai mai departe violență și poți face asta prin niște metode prin care nici nu îți dai seama.
De exemplu, mama mea în relația cu tatăl meu și-a dorit să posede, a luptat mereu pentru putere, a câștigat – tatăl meu a părăsit-o, iar ea a rămas să crească doi copii singură.
Eu, la rândul meu, mi-am promis că nu voi lupta niciodată pentru putere în relațiile mele. Și ghici ce?
Asta am făcut, indirect. Eu nu vedeam că respingerea de a asculta și părerea partenerilor din viața mea și dorința mea de a fi mereu cea corectă era de fapt aceeași luptă pentru putere.
Declaram despărțire fără a argumenta, zburam spre alte tărâmuri pentru a cuceri, neștiindu-mi măcar prioritățile într-o relație de cuplu.
Înțelegi ce vreau să spun? Eu continuam aceeași luptă pentru putere pe care am văzut-o în mediul în care am crescut.
Adevărul este că dacă nu ne dezinstalăm programele, subconștientul nostru va găsi mereu o cale de a transmite mai departe ceea ce a învățat.
Excepționalul Carl Gustav Jung explică atât de clar în cartea sa „Personalitate și transfer” că:
„Inconștientul nu se află niciodată în repaus. Devine absurd dacă abordăm problema pe calea intelectului, imputând inconștientului intenții raționale. Ar fi, cu siguranță, greșit să atribuim inconștientului o psihologie a conștiinței. Mentalitatea sa este una distinctivă, nu are funcții diferențiale, nu gândește așa cum înțelegem noi gândirea”
Și părinții tăi au dat mai departe ceea ce au învățat. Au procedat cu tine într-un anumit mod sau altul pentru că așa au fost tratați și ei.
Ei au făcut asta inconștient, iar programele inconștiente duc la anumite comportamente atâta timp cât nu sunt descoperite și înlocuite.
Părinții adesea fac greșeala de a proiecta inconștient asupra copilului lor visurile pe care nu și le-au îndeplinit ei. Astfel își impun copiii să trăiască viața pe care aceștia nu și-o doresc.
E cea mai mare greșeală să îți vezi copilul ca pe o continuare a ta, nu ca pe o personalitate individuală, cu propriile intenții, dorințe și aspirații.
Dar profesia de părinte nu a învățat-o nimeni și, cu siguranță, nu este una dintre cele mai simple. Decizia de a fi părinte nu e una temporară, nu îți poți propune să fii părinte pe 10 ani sau 20.
Să fii părinte înseamnă să îți iei un angajament pe viață.
Un copil nu e o răceală, pe care o aștepți să treacă.
Orice ar fi, părinții noștri merită să fie iertați, pentru că ei nu au știut acest lucru, vremurile în care au trăit ei nu le-au permis să știe aceste lucruri.
Ei nu au făcut decât să transmită mai departe ceea ce au învățat.
Probabil te-ai gândit acum: cât de ușor este să vorbești. Și, ai dreptate, acum îmi este ușor să vorbesc. Însă ceea ce scriu eu aici este rezultatul unei munci titanice și tratamente dureroase, realizate pe propria piele.
Am muncit pentru a ajunge la această performanță.
Nimeni nu a spus că iertarea este un proces de scurtă durată. Dar merită să depui tot efortul posibil pentru a trăi în continuare viața pe care ți-o dorești? Eu zic că da.
Mi-am amintit că într-una din zile am postat pe pagina mea de Facebook un citat despre credință, o doamnă mai în vârstă m-a asaltat cu comentarii că nimeni nu are nevoie de credință când este pe patul de moarte, că atunci când ești în ultima stadie a cancerului ce treabă mai are credința?
Pe scurt, mi-a spus indirect că ceea ce fac eu aici nu este decât o joacă de-a gândirea pozitivă.
Eu nu învăț pe nimeni gândire pozitivă, eu nu fac decât să transmit mai departe experiențele mele de viață și soluțiile pe care le-am găsit eu prin intermediul acestei științe minunate – psihologia.
Totul în această viață este un rezultat al credințelor noastre de viață. Iar această boală – cancerul – este și ea un rezultat al unor programări sociale și familiale.
Oare câtă mizerie și critică dură la adresa oamenilor poți aduna în tine încât să ajungi pe masa de operație cu cancer?
Chiar mai crezi că cancerul e o boală ereditară? Deschide ochii. De ce nu i s-a găsit leac încă?
De ce nu există argumente referitor la cauzele formării lui?
Răspunsuri nu există, pentru că ele se află adânc în fiecare bolnav.
Louise Hay – femeia care s-a tratat de cancer fără medicină, a constatat, după îndelungata ei muncă asupra ei, că această boală a fost rezultatul vieții ei interioare, încărcată de resentimente, critică dură și ură.
În 2013, 13.000 de femei au fost diagnosticate cu cancer la sân doar în SUA. Îți dai seama dacă s-ar face o statistică pe toată lumea?
De aceea, îți spun: Iartă înainte de a te îmbolnăvi!
“Dizolvă-ți resentimentele acum, când este relativ ușor. Nu aștepta până când vei fi sub amenințarea bisturiului unui chirurg sau pe patul de moarte, pentru că atunci va trebui să ții piept și panicii care te va cuprinde”
(Louise Hay)
Nu-ți mai plânge de milă, acuzându-ți părinții. Asumă-ți responsabilitatea totală a vieții tale. Acum tu ești unicul adult din viața ta, indiferent ce vârstă ai.
Nu-ți mai apăsa părinții cu reproșurile și nevoile tale nesatisfăcute, fă tu ceva din ceea ce au făcut ei din tine.
De ce te încăpățânezi să crezi că nimic nu este întâmplător pe această lume?
Nu e întâmplător că te-ai născut în această familie, nu e întâmplător că îi ai drept părinți anume acești doi oameni care te-au crescut (sau nu).
Părinții nu ne-au fost dați pentru a ne ține în brațe și legăna până la moarte.
De ce nu te ții în brațe și nu te legeni singur?
Cine te poate împiedica?
Nu vreau să știu de nicio scuză. Scuzele nu-și au locul atunci când vorbești despre viața ta.
„Deloc întâmplător, viața când te vrea puternic te călărește de nu te mai vezi” – spunea minunatul Pera Novacovici.
Și mai există o vorbă populară care îmi place mult: Niciodată nu ți se dă mai mult decât poți duce.
Da, orice trăire care ni se dă este o sarcină. E o sarcină că te-ai născut într-o familie disfuncțională.
Tu ai găsit rezolvarea la această sarcină sau încă îți mai acuzi părinții de toate eșecurile tale?
Încearcă să îți privești părinții dintr-o parte, nu ca pe părinții tăi „perfecți” pe care trebuie să îi urmezi în toate, nu ca pe modele, ci ca pe oameni, cu sentimente, cu frici și cu frustrări.
Acum îți dai seama că și ei au suferit? Cine rănește, a fost și el a fost rănit cândva.
Tu chiar crezi că un părinte i-ar face rău premeditat copilului său?
Eu niciodată nu am să cred acest lucru. Sper să nu o faci nici tu! Eu nu cred că scopul unei mame care poartă copilul ei în burtă 9 luni visează să se nască mai repede pentru a-i face acestuia viața amară.
Gândește-te la acest lucru. Eu m-am gândit de multe ori la asta când trăiam puternice resentimente față de părinții tăi.
Descoperă misiunea ta pe acest pământ și nu mai învinovăți niciodată pe nimeni pentru niciunul din eșecurile sau incompetențele tale.
Nimeni nu s-a născut să îți îndreptățească ție așteptările, așa cum nici tu nu te-ai născut să le îndreptățești pe ale altora.
Privește toată lumea care a greșit în relațiile cu tine ca pe oameni cu răni sufletești. Tot ce poți tu face pentru ei este să le dăruiești iubire. Dă întotdeauna mai mult decât te aștepți să primești, vei vedea care va fi rezultatul.
Vrei iubire? Dăruiește iubire! Iubirea nu se cere, ea se creează.
„Secretul în orice relație este să dăruiești tu întâi și apoi să continui să dăruiești. Nu te mai opri să aștepți să primești. Când începi să ții tabela de marcaj cine a dăruit mai mult, jocul s-a terminat”
(Anthony Robbins)
Ai și tu tabele de marcaj pentru fiecare om care face parte din viața ta? Cât de utile îți sunt?
P.S. Tema acestui articol a fost inspirată de una din cititoarele mele, care mi-a mărturisit că și-ar dori foarte mult să abordez acest subiect, în speranța că ea vă găsi soluția în articolul meu. Îi doresc acestui om frumos să fie mai sus decât durerea ei!
