„Am ajuns ultima perioadă să mă întreb, din ce în ce mai des, cum de Omul nu reușește să fie managerul propriilor emoții? Cum de Omul devine cel mai rău dușaman al lui și cum de reușește atât de bine să eșueze în propria existență?
“Am obosit să mă simt atât de mizerabil. Cum să scap oare de starea asta?”
“Nu mai vreau să trăiesc în starea pe care o am!”
“Mă autodistrug! Nu mai pot așa!”
Cuvintele astea răsună ca un ecou pe pământ și acestea ajung, ca o săgeată, la mine atunci când Omul nu mai știe cum să facă față la ceea ce simte.
În primul rând, să îți spun un secret, dragul meu prieten și confident.
Nu am înțeles niciodată și nu reușesc să o fac nici acum, cum de Omul reușește să ajungă la astfel de stări. Pentru că, din ceea ce văd eu, o stare de profundă durere psihologică, nu apare așa din senin, într-o frumoasă zi de vară. Ea este un rezultat al alegerilor, deciziilor, comportamentelor distructive, cumulate o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Și, deși Omul este cea mai inteligentă creatură de pe pământ, acesta se pare că nu înțelege, sau nu vrea să înțeleagă acest lucru.
Ceea ce mă surprinde cel mai mult însă, pe lângă aceste lucruri, este faptul că Omul începe a lua măsuri abia atunci când își dă seama că a ajuns prea departe cu experimentele asupra lui. Uneori găsește posibilități să facă acest lucru, dar alteori e târziu, mult prea târziu… Și atunci, ce crezi că se întâmplă? Bineînțeles, toate oalele se sparg de capul meu.
“Am obosit de Viața asta. Ce sens are?”
Omul încă și azi crede că Eu îi dau un sens în existența lui. Să îți spun ceva, dragă jurnal, nu există nici un sens în existența umană, pentru că fiecare trebuie să își creeze propriul sens.
Nu se naște nimeni cu un sens lipit de frunte.
Sensul este propria creație a umanității. Dacă omului îi lipsește creativitatea în privința asta, eu nu am cu ce să îl ajut, din păcate sau poate din fericire…”
Mă opresc din citit, pentru a surprinde reacțiile terapeutului.
Ciudat, dar ultima perioadă am devenit curioasă de felul în care acesta reușește să își păstreze neutralitatea cu privire la oricare din părerile sau afirmațiile mele.
De data asta însă îl observ copleșit de gânduri în timpul lecturii mele. Să fi trăit oare și el astfel de momente?
-Înțeleg din ceea ce mi-ai spus că, consideri că stările emoționale umane dificile sunt rezultatul mai multor alegeri și decizii pe care le-a luat Omul pe parcursul timpului. Te-ai gândit însă vreodată la faptul că Omul nu știe, cu adevărat, cum să reacționeze uneori la anumite evenimente, ce poate nu țin de el?
“S-a confruntat, deci, și el cu astfel de situații” – mă străpunge fulgerător un gând.
-Poate că ai dreptate și totuși… am crezut întotdeauna că Omul este o creatură foarte inteligentă… îi spun, ca un răspuns mai mult pentru mine decât pentru el.
-Poate ai prea multe așteptări de la Om? mă privește terapeutul întrebător. Omul nu s-a născut cu experiență de a trăi și nici cu abilități de a fi părinte, fiu/fiică, un bun cetățean, de a performa în viața profesională etc. etc., pentru că toate astea Omul le-a învățat. Sau greșesc?
“Are dreptate, mă gândesc. Uneori cred prea mult în abilitatea Omului de a face față lucrurilor. Dar poate că el, cu adevărat, pur și simplu, nu știe uneori cum să facă față situațiilor pe care le trăiește?”
