În fiece zi mă trece-o lance/ Aruncată din trecut/Și mi se-nfige în aceeași rană/ Pe care o ascund./Și totuși mă atinge…
(Iurie Bălan, “Aceeași rană”)
“Neputinciosă şi uitată, ţara tace şi sângerează… sângerează pe corpul meu, martirizat la 7 aprilie 2009. Medicii confirmă că organele interne mi-au fost şi îmi sunt afectate. Plămâni zdruncinaţi, comoţie cerebrală, tensiune intracraniană… Corpul mă doare şi astăzi … Sufletul mă doare… Moldova mă doare… Şi eu aştept schimbarea.” (Damian Hâncu, “Moldova mă doare”)
Un petic de pământ aparent fără nici o însemnătate. Bătrâni care merg lehamete pe drum. Fețe îngândurate și crispate. Discuții necontenite despre salarii, facturi și lipsuri. Politețe limitată în deservire și drumuri… greu de parcurs – așa arată Moldova pentru cei care o văd pentru prima oară.
Un petic de pământ aparent fără nici o însemnătate. Mirosuri de brad și portocale, care îți gâdilă plăcut nările. Prima învățătoare. Ani de școală. Fiorii primei iubiri. Dorințe înflăcărate și speranțe de viitor – așa arată pentru noi, cei care am crescut acolo, Moldova…
Am cunoscut disperarea mamelor care nu au cu ce-și hrăni copiii, frica adolescenților de a parcurge drumul casă-școală în timpul și după evenimentele din 7 aprilie 2009, dezamăgirea creării unui viitor alături de cei dragi, dar și oameni de o sinceritate deosebită, greu de găsit în alte părți ale lumii.
Mărturisesc că nu am simțit niciodată acea trăire imensă de patriotism în sinea mea și asta probabil datorită firii mele, mereu pregătită să o ia de la capăt acolo unde nu mai găsește drum înainte.
Senzația lipsei unui drum înainte – probabil că asta a generat în mine ambiția de a a-mi muta traiul și viața în alte părți ale lumii. Dar, cu cât mai maturi devenim, cu atât mai mult înțelegem că adevăratul acasă e acolo unde ne sunt rădăcinile, indiferent dacă vom mai trăi sau nu vreodată pe acele meleaguri.
“Moldova mă doare” – acesta este titlul cărții lui Damian Hâncu, care-mi răsună în minte cu nostalgie de fiecare dată când vorbesc despre acest pământ.
O carte care m-a marcat, o poveste reală (din păcate) a unui tânăr care, deși și-a găsit rostul în altă parte a lumii, a revenit în țară cu un curaj de nedescris, atunci când aceasta a avut nevoie de forțele noastre pentru un nou început.
O dovadă de ambiție și implicare, care a trezit în mine, pentru câteva clipe, acel spirit civic, adormit undeva după tot ce am trăit și eu pe aceste meleaguri.
7 aprilie 2009 – o zi în care s-a scris istoria Republicii Moldova. O dată care ar fi suficient să ne-o amintim atunci când alegem, de bună voie și nesiliți de nimeni, aceeași cale, bătătorită de ani și ani, fără nici o destinație.
O zi în care durerea tineretului unei țări… a răbufnit. O zi în care am fost sancționați prea dur pentru că am spus cu voce tare: “Enough is enough”, “Noi vrem un alt drum”. Și am plătit acel drum cu sângele prietenilor, colegilor, vecinilor, fraților și surorilor… Dar… am continuat să credem.
- Am continuat să credem că părinții noștri au o șansă să își trăiască fericiți bătrânețile acolo unde au construit, aproape din nimic, o viață pentru ei și copiii lor.
- Am continuat să credem că avem o șansă la educație incoruptibilă și creștere în viața profesională.
- Am continuat să sperăm…. și asta este probabil, una dintre cele mai mari calități pe care le apreciez la poporul meu.
Și azi ce facem, lăsăm mâinile în jos? Lăsăm indiferența și apatia să ne decidă viitorul părinților și buneilor? Contribuim, prin lipsa noastră de implicare, la revenirea timpurilor, de care abia dacă am scapăt?
3000 de km pentru un vot, 300 de euro pentru un bilet de avion, o zi întreagă pe drumuri, niciodată aceste cifre nu pot fi prea mari atunci când omului ÎI PASĂ… Și, trebuie să recunosc, am rămas nu doar plăcut surprinsă de ceea ce am descoperit pe rețelele de socializare referitor la data de 13 noiembrie, ci și impresionată, până la lacrimi de ambiția și dorința poporului nostru de a o lua mereu de la alt capăt, de a spera, de a acorda șanse…
Încă o dată: nu există limite acolo unde există dorință.
Hai la vot în 13 Noiembrie.
Hai să ne dovedim, nouă înșine, că suntem în stare să facem un efort pentru ceea ce ne dorim.
Votul meu, al tău este cel mai mic, dar nu și cel mai neînsemnat sacrificiu pe care-l putem face pentru cei cărora le datorăm ceea ce suntem acum, pentru locul de unde ne-am luat zborul!
P.S. Fă tot ce ține de tine atunci când îți pasă de ceva – aceasta este deviza mea de viață. Am considerat că ține de mine să scriu acest articol, pentru că MIE ÎMI PASĂ. Ție?
