“Trăiește ca și cum ai fi liber” – Breuer, personajul cărții lui Irvim Yalom “Plânsul lui Neitzsche”.
“Mi-e atât de dor uneori de lucruri nebunești”, m-am auzit spunându-mi într-una din zile, atunci când tânărul din tren, cu care petrecusem ultimele trei ore din lungul meu drum spre cealaltă parte a țării, tocmai coborâse la stația lui.
Cu o pasiune molipsitoare pentru viață și muzică, tânărul extrem de inteligent, de douăzeci și unu de ani, a ajuns să-mi povestească despre toate genurile muzicale în doar câteva ore, pentru ca în cele din urmă discuțiile noastre să se extindă la viziuni asupra viitorului și sens uman.
Pentru că, într-un final, am ajuns să vorbim despre subiecte ce țin de domeniul social, ca dragostea germanilor pentru bere și dragostea rușilor pentru vodka, tânărul mi-a propus, în cele din urmă, pe un ton naiv și copilăresc să împărțim o bere de jumătate, pe care o avea în rucsac.
“Ce nebunie”, mi-am spus în gând.
Am râs, dar am acceptat.
Trebuie să recunosc că nu am mai băut niciodată o bere pe tren cu un necunoscut. 😆
Dar pur și simplu nu am putut refuza șansa de a mai deveni o dată acel adolescent nebunatic, care eram odată. L-am întrebat bineînțeles, după aceea, pe un ton copilăresc, la rândul meu, dacă poartă întotdeuna bere cu el, în rucsac. 🙄
“Noi, germanii, toți avem probleme cu alcoolul”, mi-a spus el râzând. “Diferența dintre noi și ruși e că ei recunosc, noi nu”.
Clar lucru, am fost nevoită și eu să recunosc că ador berea germană, deși nu o beau atât de des, pe cât ar putea cuprinde cuvântul “a adora”. 😆
Tânărul a coborât înaintea mea din tren.
“Ciudat”, mi-am spus râzând după aceea, în sinea mea, “Nici nu am apucat să îl întreb cum îl cheamă.”
Sună prostesc, poate. Sună naiv. Dar vai, acele momente de scurtă nebunie, în care pur și simplu mi-am deconectat mintea de la a gândi despre maniere, despre e bine sau nu să beau o bere cu un necunoscut într-un tren, despre ce vor spune sau nu vor spune cei de acolo, au fost o adevărată fericire pentru mine.
Din motive cunoscute doar de mintea mea, nu am spus însă nimănui despre această întâmplare.
“Ești un adult, adulții responsabili nu procedează astfel!“, mi-a reproșat mintea imediat ce am revenit cu picioarele pe pământ.
“Ești un om serios, oamenii serioși nu beau bere în trenuri cu necunoscuții”, a continuat ea, încercând să mă intimideze.
Avea dreptate, bineînețeles. Nici nu am încercat să o contrazic, în sinea mea însă nu aveam nici o remușcare, dimpotrivă, îmi aminteam cu haz de acea întâmplare.
În cele din urmă însă, mintea a învins, și acel adolescent visător, care odată credea că toată lumea e a lui, a lăsat capul în jos.
S-a resemnat, deși cu câteva clipe în urmă doar era atât de fericit că a cunoscut pe cineva care să îl reînvie la viață.
În fiecare dintre noi trăiește un Nebun și un Rațional, am concluzionat eu în cele din urmă, analizându-mi trăirile. (Sau oare numai în mine?) 😀
Asta se explică poate datorită rădăcinilor culturale pe care le avem, mediului în care am crescut, educației pe care am primit-o sau ne-am administrat-o de unii singuri.
Nu știu să dau un răspuns rațional la întrebarea “de ce?”, cert este că ființa umană trebuie să învețe să trăiască cu două sau mai multe identități absolut diferite dinăuntrul ei.
Nebunul din mine e gata întotdeuna să își ia geanta pe spate și să pornească la drum, în întâmpinarea noilor provocări și aventuri.
Raționalul din mine își dorește să contruiască lucruri, să muncească pentru lucruri durabile în timp, să obțină rezultate pe termen lung.
Impulsivitatea și răbdarea nu se pupă niciodată.
E greu să împaci două identități diferite, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre ele, la momentele potrivite au venit cu rezultate.
E drept, una cu rezultate pe termn scurt, alta cu rezultate pe termen lung. Cu toate astea, fiecare dintre ele au devenit veridice în propriii mei ochi.
Cum aș putea să-i dau credit uneia și să o ignor în totalitate pe cealaltă?
Nebunul din mine a pus întotdeuna umărul pentru a-l ajuta pe Rațional, în schimb Raționalul nu i-a întins niciodată o mână de ajutor Nebunului. Nici eu, nici Raționalul însă nu ne-am dori să îl excludem în totalitate pe Nebun din viața noastră.
Ființa umană este integră doar atunci când reușește să accepte, în totalitate toate identitățile care trăiesc înăuntrul ei, dar nu doar să le accepte, ci să și facă o echipă cu ele. O echipă în care fiecare să aibă propriul rol. Un rol care odată îndeplinit, să contribuie la ceea ce se numește “o imagine sănătoasă de ansamblu”.
Totul e despre proporții.
Cât îi permitem Nebunului din noi să ia controlul asupra vieților noastre?
Cât îi permitem Raționalului din noi să contribuie la ceea ce vrem să construim?
Nu e ușor, pentru că linia dintre cele două este adesea foarte fină și a ține frâile astfel încât să nu trecem dintr-o extremă în alta este o misiune cu adevărat dificilă. Odată cu vârsta însă, probabil că vine și autocontrolul.
Un adult poate oricând să devină din nou un copil nebunatic, un copil nebunatic nu poate însă deveni un adult rațional – ăsta este un atu de care trebuie să ne folosim. (Deși, Doamne, cât ne-am dori uneori să fim doar copii nebunatici, fără capacități de a lua decizii raționale!)
“Trăiește ca și cum ai fi liber”, spunea Brauer, personajul lui Yalom din cartea “Plânsul lui Neitzsche”.
Libertate nu înseamnă scutire de responsabilități. Libertate înseamnă eliberarea din când în când a Nebunului din noi, pentru a-i permite să facă ceea ce își dorește, în măsura în care știm că acele mici ghidușii nu vor distruge tabloul de ansamblu integru al Raționalului, care muncește din greu să îl construiască.
Poate că anume asta este rețeta integrării celor două identități diferite din noi?
Poate că e timpul să scoatem la libertate Nebunul din noi, monitorizându-i, împreună cu Raționalul, acțiunile? Poate că anume astfel dorința lui de a fi liber pentru câteva clipe nu va distruge dorința Raționalului de a construi pentru o viață?
Tu ce părere ai? Crezi că există o altă cale?
