Demult nu am scris, iartă-mă, am și uitat formularea de început: “Dragul meu jurnal”, nu? Așa îți spuneam parcă…
Am revenit la tine pentru că mă sufoc…
După ce am întrerupt terapia… Vai, dar ar trebui să îți explic înainte nițel, pentru că nu ți-am spus nimic în ultimele săptămâni.
Da, am întrerupt terapia și nu pentru că mi-aș fi dorit să o fac, ci pentru că am fost nevoită…
Lucrurile începuse a o lua razna.
Ceea ce descopeream în mine mă speria. Eram din ce în ce mai vulnerabilă, nu mai știam să fac față cerințelor Omului de pe pământ, începusem să mă pierd în intensitatea emoțiilor și trăirilor mele… așa că am zis: “Stop, dacă îmi doresc să recapăt putearea trebuie să încetez această tortură pe care o aplic asupra mea…”
“Viață, unde ești?“, “Ce se petrece cu tine?”, “De ce m-ai lăsat?”, “Am nevoie de un ghid.” – toate aceste cerințe care veneau de pe pământ mă debuslau și tocmai atunci când eu însămi eram în starea mea de hoas interior…
Totul părea un abis fără sfârșit, drag prieten, așa că i-am zis terapeutului meu într-una din zile că aceea era ultima ședință și deși a încercat să îmi aducă argumente de ce ar trebui să rămân în terapie, luasem deja decizia să plec…
Bineînțeles, mi-a spus că știu unde îl găsesc în cazul în care mă răzgândesc… i-am mulțumit și am revenit la lumea mea… O lume în care Omul e mai presus decât orice…
“Trebuie să îmi păstrez puterile pentru Om”, mi-am spus exact în prima clipă când am intrat pe ușa casei.
“Omul are nevoie de mine și eu ce fac? Îmi fac oridine în emoții, tocmai acum, când ar trebui să fiu aici pentru Om? Cine mă cred? Sunt eu mai presus decât misiunea pe care o am? Și terapia… până la urmă poate dura la nesfârșit, întotdeauna vor exista unghiuri neexplorate, subiecte neatinse și răni nedescoperite…”
Așa că sunt aici, acum, dragul meu Jurnal și deși nu ți-am dat nici o veste de multă vreme, am revenit astăzi la tine…
Trebuie să recunosc că din momentul în care am încetat terapia nu am avut curaj să mă uit în direcția ta, și asta pentru că m-aș fi simțit o trădătoare să revin la tine după această decizie…
“Până la urmă cu tine a început totul, m-am gândit. Cu tine a început prima mea ședință și tot cu tine, teoretic, ar fi trebuit să se încheie, însă atunci când îți dai seama că nu mai ai pe nimeni, trebuie să gândești practic și să accepți măcar un mic ajutor din partea universului – o foaie și un pix pe care să notezi…”
“Rezistența pe care o opui simțirilor tale te depășește. Putem să lucrăm împreună asupra ei” – mi-a spus determiant și totodată blând terapeutul la ultima noastră ședință.
Rezinstență… ce cuvânt ciudat. Oare nu e mai bine totuși să rezistăm durerilor noastre decât să le scoatem înafară și să le lăsăm să facă praf din noi? Oare nu trăiesc ele mai bine înăuntru nostru, fără ca noi să le “gâdilăm” prea mult?
Pe de altă parte însă rezistența e termenul cu care se luptă de decenii și Omul…
Și când te gândești de câte ori l-am criticat dur în sinea mea pentru acest lucru!…
De ce am alege să păstrăm în noi durerile, în loc să le scoatem afară, să le privim în față ca adevărați adulți ce suntem, și abia după aia să le îngropăm undeva, pentru a nu mai ști nimic de ele?
De ce am alege să ne torturăm continuu, încet și constant, în loc să scoatem răul din rădăcini și să o luăm, pur și simplu, de la alt capăt?
De ce am deveni călăii propriilor noastre existențe?
Și totuși răbdătorul meu confident, asta face Omul și asta, se pare, am început să fac și eu… Și poate că abia acum încep să înțeleg anumite trăiri pe care le are ființa umană…
Am crezut întotdeauna că dacă mi s-a dat numele Viață, atunci am o oarecare putere emoțională, diferită de a Omului, o putere care nu se poate prăbuși…
Am crezut că doar Omul simte și eu doar monitorizez simțirile lui…
Am crezut că eu nu exist, ci doar Omul există în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate astea uite-mă azi, aici, vorbindu-ți despre trăirile mele.
Oare ce să se fi întâmplat cu mine?
Am început a rezona prea mult cu firea umană sau poate că trebuie să simt și eu, la rândul meu, pentru a înțelege ce simte Omul?
Sau poate că ar fi mai bine să revin totuși în terapie?…
