– Ceea ce mă uimește cel mai mult este puterea pe care o are o femeie. Oare câte mâini ar trebui să aibă o mamă, mă întreb de multe ori, atunci când nu pot înceta să admir multitudinea de taskuri pe care aceasta le îndeplinește. Și se mai zice că nu există puteri supranaturale…
Femeia e o creatură uimitoare, și încerc să nu fac aluzie la feminism, atunci când spun acest lucru.
Femenismul a emancipat cu adevărat femeia, dar a privat-o, pe alocuri, de eleganța și delicatețea cu care a fost înzestrată.
Femenismul i-a dat femeii drepturi, dar a lipsit-o, pe undeva, de plăcerea de a fi… feminină.
Astăzi, mărturisesc însă că admir cu mare satisfacție felul în care femeia a reușit să combine maternitatea cu independența, viața personală cu cariera și iubirea pentru viață cu iubirea pentru cei din jur. Femeia este o ființă extraordinară…
-Dar oare nu bărbatul a fost creat să fie reprezentantul sexului puternic?
-Ba da, rolul tatălui, așa cum spunea Sigmund Freud, este acela de a rupe simbioza dintre mamă și pruncul ei. Genealitatea lui Freud, trebuie să recunosc, nu am avut niciodată curajul să o înfrunt.
Bărbatul are un rol major în această lume, dar femeia, deși considerată reprezentant al sexului slab, se dovedește a fi, de multe ori, mai puternică emoțional decât bărbatul. Poate că are o altă structură genetică, sau poate că, pur și simplu, fetițele, inspirate de puterea mamelor care le cresc, tind să devină la fel ca ele…
-Și dacă imaginea mamei lipsește în viața unui copil?…
Îl privesc, cu mare luare aminte, pe terapeutul meu, în timp ce îmi adresează această întrebare. Nu e o curiozitate, acum știu bine, e o suferință proprie, pe care nu o poate ascunde de data asta.
-Haide să spun ceva, din ceea ce văd eu că se întâmplă zilnic pe pământ referitor la parenting.
Există întotdeauna portrete părintești în viața fiecărui copil, indiferent că e mătușă, unchi, soră/frate mai mare sau pur și simplu un om cu suflet mare care a luat decizia de a face parte din viața lui.
Copilul ia drept părinte pe oricine îi dăruiește afecțiune…
Copilul are nevoie să se simtă iubit, atâta tot.
Asumarea unui rol de părinte, însă, într-o viață de copil asupra căruia nu ai responsabilitatea directă de a o modela, face adesea ca definiția de parenting să se altereze.
-Și astfel copilul nu mai știe ce exemplu să urmeze…
-Exact! Îi răspund interlocutorului meu, prefăcându-mă că nu îmi dau seama că trecem la un alt nivel de comunicare.
Copilul își crează mai multe modele de parenting, în dependență de oamenii care contribuie la educația lui.
-Și ajunge la un moment dat să devină mult prea confuz în a face discernăminte…
Fac o pauză, pentru că, sinceră să fiu, de asta dată mă simt eu terapeutul… terapeutului meu.
Adevărul este că mi-aș dori să continue, să înțeleg ce s-a întâmplat în viața lui de îmi ghicește atât de bine ideile pe care nu am reușit încă să le exprim…
Se așterne o liniște. Îl văd gânditor și totuși păstrându-și cu multă responsabilitate profesionismul pe expresia feței.
A învățat să nu își trădeze emoțiile, știu, dar am senzația că în această ședință, emoțiile îl trădează pe el…
-Ai menționat recent că rolul unui tată este acela de a rupe simbioza dintre mamă și copil. Înțeleg că este o idee în care crezi. Îmi poți spune mai multe despre efectele negative asupra unui om în devenire ale acestei simbioze?
Mi-aș dori să îi răspund la întrebare cu aceeași ușurință cu care mi-a adresat-o.
Într-adevăr, am văzut multe cazuri în care lipsa tatălui a făcut ca această simbioză să nu se rupă niciodată și astfel copiii să rămână “una cu mama”, la fel cum erau în burta ei, înainte de a se naște. Copii dependenți total, copii fără o viață proprie și mame – 24 din 24 în serviciul lor…
Încerc să rostesc ceva, dar imaginea acelor cazuri mă înăbușă și nu pot scoate nici măcar un sunet…
Va urma
