“Viața devine mult mai ușoară când realizezi cât de volatilă este natura experiențelor și faptul că lumea nu îți poate da nici o valoare de durată”. (Eckhart Tolle)
“Oare ce e neregulă cu mine?”, “Oare de ce nu reușesc să am ceea ce alții au reușit să obțină?”, “Oare de ce simt altfel decât ceilalți? Sunt eu greșit sau ei nu sunt normali?”
Există întrebări care ne macină la nesfârșit și răspunsuri care nu ne satisfac nicicum.
“Ce e neregulă cu mine?” – asta este una dintre cele mai obsesive întrebări cu care ne confruntăm adesea mulți dintre noi.
La fel ca și tine, am avut o perioadă în viață în care îmi era atât de greu să trăiesc în pielea mea, încât preferam să mă evit, să mă ignor și, în loc să trăiesc, să exist doar.
E greu să trăiești cu tine însuți atunci când refuzi să te înțelegi. Și uneori mult mai greu este să te înțelegi atunci când afli lucruri surprinzătoare despre cine ești.
Există un concept care se numește auto-modelare și, deși cred în el cu toată ființa, cred la fel de mult și în faptul că venim pe lume cu un anumit bagaj emoțional, un anumit background spiritual, pe care, trebuie să-l cunoaștem în timpul limitat care ni s-a dat pe acest pământ.
Părinții noștri ne-au lăsat și ei, conștienți sau nu fiind de acest lucru, anumite moșteniri emoționale. Mediul în care am crescut și-a pus și el amprenta, iar experiențele pe care le-am trăit nu au ezitat să își spună cuvântul. Așa că uite-ne, astăzi, aici, față în față cu noi înșine, exact așa cum suntem.
E greu să fii diferit de ceilalți și sunt absolut de acord cu tine când spui acest lucru.
E greu să îți dai seama că conceptul de fericire pentru cei din jurul tău nu te mulțumește pe tine.
E al naibii de greu să te prinzi cu dorința continuă de a-ți face bagajul și a o lua din nou de la zero, chiar și atunci când emoțional nu ești pregătit. Dar, dacă mă întrebi pe mine, e mult mai greu să trăiești în minciuna care ai creat-o despre cine ești și să afirmi că asta te face fericit.
Dragul meu, multe au fost situațiile de viață în care m-am prins luând-o de la zero atunci când eram epuizată emoțional.
Nenumărate au fost situațiile în care furia pe firea mea mult prea energică și uneori hiper-optimistă m-a copleșit. Cu toate astea, a venit un moment în viața mea în care am înțeles că trebuie să accept ceea ce cunosc despre mine și trebuie să trăiesc cu mine, exact așa cum sunt.
Așa că astăzi, de fiecare dată când mă prind cu câte o idee năstrușnică, nu mă mai critic, ci îmi găsesc timp să analizez ceea ce simt, de unde vine acea idee și unde îi sunt rădăcinile.
Poate că uneori pare mai ușor să fugi de tine o viață decât să încerci să te înțelegi, să îți fii propriul terapeut și… cel mai greu… prieten. Acel prieten care te acceptă necondiționat, care te ascultă, încearcă să te înțeleagă și să îți fie alături, deși nu este de acord cu multe dintre concepțiile pe care le ai. Oare vom învăța vreodată să facem acest lucru pentru noi înșine?
Oare vom învăța vreodată să ne ascultăm și să ne fim alături atunci când avem nevoie de acest lucru?
“Eugenia, nu ai obosit să tot fii pe drumuri? Nu ai obosit de o viață pe bagaje? Nu simți nevoia de a trăi normal?“
Asta m-a întrebat cineva săptămâna trecută. Trebuie să recunosc că există momente în care îmi dau seama că uneori nici prietenii nu pot înțelege ceea ce trăiești în tine. Și atunci realizezi că oricât de mult ți-ai dori să ai pe cineva care să-ți înțeleagă în totalitate acțiunile, uneori trebuie să te detașezi și să îți urmezi, pur și simplu, drumul.
Prieteniile sunt necesare, dar alegerile pe care le faci nu trebuie îndreptățite în fața nimănui. Așa că tot ce am putut să răspund la acea întrebare a fost: “Fiecare are definiția proprie a normalității”. Și, poate că greșesc, și poate că nu am dreptate, dar pentru mine normalitate înseamnă dezvoltare continuă, ori stând în casă, dependentă o viață de părinți sau partener, nu voi reuși niciodată să mă dezvolt.
Dacă fac o analiză mai minuțioasă a vieții mele, îmi dau seama că viața m-a impus, prin experiențele pe care mi le-a dat, să ies din casă și să încerc lumea cu degetul. Și deși adesea m-am simțit extrem de singură pe drumurile pe care le-am parcurs pana aici, astăzi, privind în urmă, pot spune doar un mare Mulțumesc pentru absolut tot ce am trăit, de la cea mai dureroasă la cea mai fercită experiență de până acum.
Poate că nu voi avea această poftă de viață întotdeauna, poate că energia fizică care mă favorizează acum va dispărea la un moment dat, și poate că mulți alți oameni din viața mea, pe care i-am considerat parte din mine, vor renunța la relația cu mine, doar pentru că nu trăiesc o viață normală așa ca toți ceilalți.
Dar, oricât de grele vor fi despărțirile din viața mea, există o credință care nu m-a trădat niciodată, și anume aceea că oamenii vin și pleacă, eu… rămân.
Oamenii pot avea același drum cu tine doar până la un anumit punct, tu ai aceeași călătorie cu tine pe tot parcursul acestei existențe. Ce te faci când te lași pe tine să mergi pe alt drum decât cel pe care îl urmezi tu?
Oricât de greu ți-ar fi să trăiești cu tine, mult mai greu e să trăiești fără tine, adică să fii un corp umblător în care tu nu exiști.
Unica frică pe care trebuie să o avem nu este aceea de a pierde oameni, ci aceea de a avea o viață goală, aceea de a trăi fără nici un folos, aceea de a fi inutili pentru noi înșine. De asta trebuie să ne temem, nu de singurătate, nu de ce cred ceilalți despre noi, într-un final – nu de cum vom arăta în ochii lor. Și abia atunci când vom înțelege acest lucru, vom trăi, în primul rând, împăcați cu noi înșine și apoi – cu lumea în care ne-am născut.
Abia atunci când vom începe să trăim cu ceea ce există mai sus de mintea noastră, vom simți acea pace interioară, lipsită de frica de abandon, despre care se tot vorbește în cărțile de spiritualitate.
Acel nivel superior de inteligență despre care tot citim și nu îi înțelegem esența se referă anume la ceea ce se află dincolo de minte, dincolo de gânduri, patternuri, frici pe care ne construim existența. Pentru că acel nivel superior de inteligență este intuiția, care trăiește în fiecare dintre noi. Acea voce din noi care urlă de fiecare dată când ne abatem de la direcția pe care o avem în viață și care, din păcate, în loc să o ascultăm, noi o inhibăm, o anulăm, ne ascundem de ea, o alungăm cu pietre, doar doar să nu o mai auzim vreodată.
Și tu, și eu facem aceste lucruri. Și tu, și eu preferăm să ne prefacem că nu auzim, nu vedem, nu înțelegem, etc. etc., în speranța că vom reuși astfel să trăim acea viață normală, despre care tot se vorbește a fi una împlinitoare. Dar te-ai gândit vreodată cât sacrifiu de sine există dincolo de acele titluri fericite?
Te-ai gândit vreodată câtă depersonalizare există dincolo de coperta colorată a acelei împliniri?
Personal, am renunțat demult la rozul existențial cu care suntem hrăniți în societate. Și, deși uneori mi-aș dori să văd mai puțin și să trăiesc mai mult, astăzi am ajuns în acel punct al existenței în care ceea ce fac cu mine și din mine în această lume este mult mai important decât orice alt lucru ambalat pompos și gol pe dinăuntru.
Și mă întreb oare când vom începe să prețuim viața, așa cum este ea?
Oare când vom începe să ne prețuim pe noi, așa cum suntem?
Oare când ne vom așeza la masă cu noi și ne vom asculta, vom povesti, vom încerca să înțelegem, la fel cum o facem, de cele mai multe ori, cu alții și nu o facem cu noi?
Dragul meu, tu, cel care îmi scrii cât de “greșit” ești.
Tu, care îmi spui că ți-ai dori, pur și simpu, “o viață normală”, la fel cum o au ceilalți, îmi doresc să cred că acest articol te-a ajutat să înțelegi că normalitatea vecinului tău nu este neapărat și normalitatea ta, că definiția pe care o are vecinul tău despre fericire, nu este musai și definiția care traiește în tine referitor la acest concept.
Îți sugerez să stai de povești cu tine, să încerci, dacă nu să înțelegi ceea ce simți, cel puțin să te asculți, fără a te întrerupe și a te critica.
Permite-ți să simți și să auzi.
Fii sigur că după acest exercițiu vei privi imaginea ta altfel și, sper că vei înceta să te mai critici și vei începe să colaborezi cu tine, pentru că dacă tu nu ai răbdare cu tine, cine o va avea?
Dacă tu fugi de tine, cine îți va dori să stea alături de tine?
Tu ești o entitate, diferită de ceilalți. Eu sunt o entitate diferită de alții.
Tu simți altfel, diferit de cei de alături. Eu simt altfel, diferit de cei din jur.
Tu ai definițiile proprii și ai dreptul la ele. Eu am definițiile mele și am dreptul la ele.
A, că împărtășești idei comune de viață cu cineva, că vezi lucruri din anumite unghiuri comune cu altcineve, asta e altă discuție. Și dacă există astfel de oameni nu putem decât să ne bucurăm de acest lucru.
Eu te îmbrățișez cu toată căldura care există în mine și nu pot decât să mă bucur că împărtășim împreună multe dintre credințele de viață care ne adună la un loc pe această pagină web! 🙂
Cu dragă inimă,
Eugenia.
