Omul nu este un robot, Omul este un mecanism funcțional, deci poate avea nevoie de renovări uneori, de piese de schimb pe alocuri sau chiar de pauze mai scurte sau mai lungi de recuperare.
Anume cu acest gând m-am trezit în dimineața asta, dragă Jurnal.
Trebuie să recunosc că am obosit toată săptămâna de lucru intens cu emoțiile umane, așa că mi-am permis astăzi să dorm mai mult, deși știu că eu, Viața, nu am weekend, sărbători și nici măcar zile libere…
Să îți spun ce mi s-a întâmplat după ultima ședință de terapie.
Am ajuns acasă extrem de îngândurată. “Cum de Tu, Viață, nu ți-ai dat seama până acum că Omul nu este un Smartphone ce poate îndeplini automat sarcinile pe care le are de îndeplinit, fără nici o trăire emoțională, așa cum face o piesă tehnică atunci când primește comanda?” – m-am gândit, mustrându-mă parcă pentru puțina toleranță pe care ama vut-o până acum față de acest subiect.
“Și un Smartphone, cât e el de smart, are nevoie de un Restart din când în când” – a urmat șirul gândurilor în mintea mea, pentru a adânci parcă și mai mult sentimentele mele de vinovăție…
-Din câte înțeleg te simți vinovată față de atitudine ape care o ai uneori față de Om și problemele lui existențiale? mă întreabă, cu aceeași neutralitate în voce, cu care m-a obișnuit, terapeutul.
Deși știu că poate nu e corect și nu am dreptul să devin atât de personală într-o ședință de terapie, bazându-mă totuși pe profesionalismul lui, îi spun:
-Sunt sigură că și tu, ca și Om, te-ai gândit măcar o dată că: “Viața e nedreaptă“…
-Și terapeuții au trăiri, gânduri funcționale sau disfuncționale, comportamente distrugătoare, la fel ca și anumite bagaje emoționale cu care au ieșit în lume. Întrebarea însă nu este dacă avem sau nu aceste trăiri, ci ce facem cu ele?
-Și ce face Omul, de regulă, cu ele? mă întreb, cu voce tare. De ce nu încearcă să scape de ele?
-A scăpa de ceea ce simți nu este o soluție. Fiecare emoție de lungă sau de scurtă durată are rolul ei, îmi explică, cu o răbdare nemăsurabilă terapeutul. Și frica este o emoție aparent distructivă, dar menirea ei este de a ne proteja de ceea ce consideră ea a fi un pericol pentru noi. Așa că nu să scăpăm de ea e ceea ce avem de făcut, ci să îi mulțumim că are grijă de noi, dar să ne urmăm calea și să ducem la bun sfârșit ceea ce considerăm important a fi făcut.
-Mă întreb cum ar fi dacă Omul totuși nu ar simți frică…
-E o întrebare foarte bună, răspunde terapeutul, uitându-se lung pe geamul din cabinetul în care ne aflăm. Probabil ar duce o existență haotică și ar trăi mult mai puțin decât ar putea-o face.
-Deci Omul trebuie să simtă tot ceea ce simte, îmi îndrept și eu îngândurată privirea spre geam, de parcă dacă aș face-o, aș începe a vedea lucrurile la fel ca această ființă din fața mea, care are atâta răbdare să mă asculte.
-Ființa umană are dreptul să simtă, să trăiască anumite stări emoționale, dar poate că mai are de lucru la capitolul dirijare și monitorizare a ceea ce simte, îmi răspunde cu o față senină și un zâmbet cald terapeutul.
-Și eu ce rol am atunci? A învăța acest lucru, până la urmă, nu ține de mine, ci de El – Omul, căreia i s-a dăruit Viață…
-Să înveți să ai răbdare, am auzit răspunsul, răsunând ca un ecou, din partea terapeutului.
Răbdare… termenul pe care îl utilizăm cel mai frecvent se pare…