-Începe să ții un jurnal, mi-a spus terapeutul și scrie în el ca și cum i-ai povesti celui mai bun prieten ce simți.
-Cum adică eu, Viața să țin un jurnal, în care să descriu cum mă simt? Oare nu există o altă metodă de a-mi exprima trăirile?
-Când scrii, dai nume la ceea ce simți și începi să înțelegi mai multe… Încearcă și crede că te va ajuta…
Bineînțeles, m-am conformat “standardelor psihoterapeutice” și uite-mă aici, în fața unei foi albe, pe care trebuie să scriu ce simt…
Atunci când ții un jurnal trebuie să fii sincer cu tine, mi s-a spus… Asta se pare va fi partea cea mai grea pentru mine. Dar totuși, dacă am ajuns până aici, atunci trebuie să îmi recunosc faptul că principalul motiv care m-a adus la terapie a fost îndoiala.
Mi-a fost atât de greu în multe dintre deciziile pe care le-am luat, încât ultima perioadă sentimentul de vinovăție nu mă lasă să trăiesc liniștită și să îmi văd de treabă.
Hmm, dar am să revin mai târziu la acest subiect. Hai să încep cu “Cine sunt”, așa cum mi-a sugerat terapeutul să o fac, să mă “autodefinesc”.
Păi… mă numesc Viață, m-am născut acum… mult timp în urmă, nu știu exact nici ziua, nici luna, nici anul. Deodată ce am venit pe lume părinții mi-au spus:
– Scumpa mea fiică, tu nu te-ai născut întâmplător, tu ai un rol major în această existență, te rog să îți asumi acest lucru și să nu îl iei drept o glumă. Misiunea care ți s-a dat este să ajuți oamenii să învețe cât mai multe lecții utile, astfel încât să le poată utiliza pentru a ajunge la acea stare de fericire spre care tinde, tot timpul ei pe acest pământ, ființa umană.
– Dar… pe cine anume să ajut? Sunt atâția oameni pe planeta asta? Fă-mi o listă repede că vreau să mă duc la joacă, i-am răspuns mamei în grabă. Și tot în acel moment, privind-o în ochi, mi-am dat seama că vorbește destul de serios, așa că mi s-a făcut rușine, am aplecat capul și am tăcut.
-Îmi pare rău că te dezamăgesc, iubita mea copilă, dar de acum încolo vei avea atât de multă treabă încât nu prea cred că vei găsi timp și pentru jucat… Aruncă o privire asupra Pământului și își vei da seama despre ce vorbesc…
M-am uitat spre pământ, mai mult din curiozitate, decât din interes și îmi aduc aminte și acum că după ce am ridicat capul în sus am simțit o frică greu de explicat în cuvinte. Durere, suferință, tristețe, dar deopotrivă, fericire, bucurie, veselie – astea sunt primele fenomene pe care le-am observat atunci.
-Dar… mamă, tată, ce pot face eu pentru această lume? Sunt cam mică, trebuie să cresc…
– Tu ești Viața! Vei crește alături de oameni. Nu există nimic fără Viață, așa că grăbește-te, nu lăsa lumea să moară.
– Fii corectă, responsabilă, ascultă fiecare cerere a fiecărui om și ia întotdeauna decizii corecte. Observă dacă este acel om sau nu pregătit pentru ceea ce îți cere, a adăugat tata, ca un ultim cuvânt al unui speech aplaudabil, dar greu de amintit atunci când ți se cere să îl reproduci. Iar acum, scumpa noastră, eu și cu mama ta trebuie să te lăsăm, că avem și noi, la rândul nostru, o gramadă de treabă.
-Și dacă mă întreabă cineva unde îmi sunt părinții, ce să le zic? – am întrebat repede din frică să nu dispară.
-Spune-le că Dragostea și Universul e o familie mereu ocupată. Spune-le că pot apela la ei oricând, atunci când sunt pregătiți să accepte. Spune-le că noi suntem mereu aici, dar că trebuie să insiste atunci când nu reușim să le dăm un răspuns. Tot ce am spus este valabil și pentru tine, draga noastră.
Asta a fost unica mea interacțiune propriu-zisă cu părinții. Am rămas cu multe întrebări după plecarea lor, dar am înțeles că nu am de ales și trebuie să încep munca. Și de atunci, dragul meu jurnal și prieten unic, tot muncesc…
Și uite cum, numai povestindu-ți cum m-am simțit când părinții mi-au spus despre misiunea mea pe această lume, m-a făcut să mă simt ușurată. Deci este adevărat totuși că să ții un jurnal te ajută să te ventilezi? Hmm, păi dacă e așa, îmi pare rău că nu am început mai devreme terapia… Dar trebuie să fug, am o treabă urgentă, așa că te las, până data viitoare.
Mai am atâtea să îți povestesc despre cât de complexă este ființa umană și cât de mult obosesc uneori să îmi dau seama ce simte…