recunoștința

File din Jurnalul Vieții – Recunoștința și Trăirile Umane

“Dragul meu prieten și confident, astăzi voi vorbi despre recunoștința umană și sinceră să fiu nu prea știu de unde să încep…

Am avut norocul până acum să aud, printre activitățile mele alerte, mulțumiri sincere, de acolo, de pe pământ… Așa că poate anume datorită acestor voci, pline de duioșie, dar și entuziasm, am învățat și eu, la rândul meu, ce înseamnă recunoștința…

Pentru ce? Păi, în primul rând, pentru faptul că sunt astăzi aici, în fața acestei pagini goale și am abilitatea mentală de a-mi exprima emoțiile cu privire la tot ceea ce trăiesc zilnic…

Oare de ce Omului îi este greu să recunoască cât de important este acest lucru?

Îți mărturisesc, dragă prietene, că încă sunt uimită de dorința arzătoare a omului bolnav de a mai trăi și de lipsa totală de voință a celui sănătos de a face ca existența lui să conteze…

Omul mă întreabă disperat care este sensul lui pe această lume. Îi răspund întotdeauna… printr-o lipsă de răspuns și asta pentru că dacă el însuși nu poate găsi un sens care să-l facă fericit, oare cum aș putea face eu sau oricine altcineva acest lucru?

Omul așteaptă semne miraculoase de la mine, îmi zice: „Dacă ăsta e drumul meu, te rog, dă-mi un semn să mă conving”. Dar dacă nici tu nu ești convins de calea pe care ai început să mergi, cum aș putea fi  eu oare? Pentru că dacă ai fi convins, nu ai fi așteptat nici un semn, din partea nimănui, sau cel puțin, așa văd eu lucrul asta…

Dacă mai sunt recunoscătoare pentru ceva?

Bineînțeles, există întotdeauna o mulțime de lucruri pentru care ar trebuie să fim mulțumiți, totul e în ce direcție ne uităm…

Ei bine, deși ți-am povestit despre faptul că părinții mei sunt întotdeauna departe de mine, nu-ți poți imagina ce recunoștință imensă simt pentru ei, și nu pentru lipsa lor continuă, ci pentru faptul că îi știu întotdeauna acolo… undeva, pentru mine…

Le sunt recunoscătoare că m-au învățat ce înseamnă independența, mi-au dat o direcție, dar nu mi-au ghidat pașii și au avut încredere… Și asta înseamnă enorm pentru mine, un copil al părinților mei fiind, la rându-mi…

Oare de ce Omului îi este atât de greu să înțeleagă că părinții nu au puteri supranaturale, ci sunt, la fel ca orice altă făptură umană, creați din emoții și trăiri…?

Adevărul e că uneori sunt foarte furioasă pe Om… și deși încerc să mă controlez, mi-e foarte greu să înțeleg ura copilului pentru părintele lui…

Și aici, dragul meu jurnal, trebuie să îți spun că am tendința de a mă învinovăți referitor la acest subiect, pentru că nu încetez să mă întreb: “Oare nu cumva nu am reușit eu încă să descifrez adevăratele emoțiile pe care le simte un copil, atunci când acestea îl determină spre ură?”

Nu am încă un răspuns la această întrebare, așa că încerc să fiu indulgentă, să ascult mai mult și să iau deciziile mai cugetat, dar corect…”

-Am ascultat cu plăcere ceea ce ai scris și din câte am înțeles încă există multe trăiri ale Omului, pe care nu le-ai descifrat, mă trezește parcă din vis terapeutul… Îl privesc, fără să îi răspund. Are o privire atât de fixă, încât pare practic imposibil să citești în ea vreo trăire personală…

„Hmm, mă gândesc, oare să nu fi observat până acum că e și el un Om? Și totuși cum de reușește să fie atât de… inaccesibil?”

 

Citește pagina anterioara aici

 

Descarcă gratuit

ebook-ul "O călătorie în trei"

 

Să alegi doar cu inima, nu este suficient.
 
Să alegi doar cu mintea – nici atât.

Și asta pentru că fiecare dintre acestea,

alese separat, ne pot distruge.
 
O călătorie în trei - Tu, Mintea și Inima ta -

asta este cea mai importantă călătorie

pe care ființa umană o are de făcut.
 
Introdu mai jos adresa ta de email

și haide să începem acest drum împreună.
Prenume
Email

0 comments on “File din Jurnalul Vieții – Recunoștința și Trăirile UmaneAdd yours →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *