Viața este un voiaj spre acasă – Herman Molville.

Ce reprezintă acasă pentru fiecare dintre noi? Și ce este, în cele din urmă, un „acasă”?

Îți mărturisesc că m-am chinuit mulți ani la rând să dau o definiție termenului de acasă în mintea mea. Și asta probabil pentru că, identificându-mă cu rolul unei păsări călătoare mult timp din viața mea, am găsit greu un loc unde să simt că ar putea reprezenta, cu adevărat, un acasă pentru mine.

Am ales destinații diferite pentru a fugi de un stil de viață total incompatibil cu mine, al mamei mele, fără să îmi dau seama că, de fapt, fug de… mine.

Am avut înțelepciunea însă să mă opresc, să analizez și să înțeleg că nu va exista niciodată un acasă pentru mine, atâta timp cât nu-mi voi crea o definiție a acestui termen în mintea mea.

Oricât de mult ai încerca să te minți că viața pe bagaje te face fericit, nu vei reuși niciodată să te minți că, undeva, în adâncul tău, îți dorești un loc unde să-l poți numi… acasă.

Viața a făcut ca, de curând, să fac o vizită în locul unde m-am născut sau locul de unde mi-am luat zborul, cum îmi place mie să spun.

Deși este, pe departe, locul în care am fost cea mai debusolată și bulversată emoțional, emoții dintre cele mai frumoase am trăit de această dată: recunoștință, mulțumire, pace și alte emoții, cărora, la drept vorbind, nu am reușit să le dau un nume.

A fost pe departe una dintre cele mai reușite vizite pe care am făcut-o în acel loc.

M-am gândit mult, când am revenit, la natura emoțiilor pozitive pe care le-am trăit în locul în care, de cele mai multe ori, sufeream de intoleranță emoțională.

Se pare că există momente în viața fiecăruia dintre noi în care e timpul să ne rupem emoțional de anumite locuri, în care am trăit experiențe decepționante, dar absolut necesare pentru realizarea unei viitoare schimbări.

Există situații care pare că trebuie să se întâmple, pentru a pune baza unei viitoare realizări.

De câte ori mă întorc la casa părintească, trezesc în mine acel copil, care și-ar fi dorit să simtă acea căldură și suport părintesc pentru a-și continua drumul în viață.

La nivel subconștient, fiecare dintre noi caută mereu căldura unui părinte, pentru că nevoia de a aparține cuiva i s-a dat omului în această viață pentru a fi satisfăcută.

Și oare cine ar fi capabil să te accepte mereu așa cum ești, dacă nu părinții?

Ce te faci însă atunci când, în loc să te simți tu copilul unui părinte, părintele caută nevoia unui… părinte?

Ce te faci când, revenind la rădăcinile tale, și așteptându-te să găsești căldură de la un părinte, găsești, de fapt, un părinte care are mai mare nevoie de căldură decât o ai tu?

Într-un final, ce te faci când viața îți cere să joci rolul părintelui… părintelui tău?

E uimitor să descoperi în tine, în anumite momente ale vieții, copilul rănit, capabil mereu să dea șanse noi celor care i-au promis cândva dragoste necondiționată și, dintr-un motiv sau altul, nu au reușit să se țină de promisiune.

E uimitor să-ți descoperi slăbiciunile cele mai mari în adâncurile cele mai nepopulate ale ființei tale.

Am spus de multe ori că locurile încărcate emoțional, la care revenim în timp, pot fi adevărate surse de motivație pentru noi. Și argumentul este simplu: un „Așa nu”, bine argumentat, poate avea un impact emoțională atât de puternic, încât poate mișca munții din loc. 🙂

Locul din care am fugit pentru a găsi un drum propriu este, nici mai mult nici mai puțin, decât ceea ce reprezintă rădăcinile de la care am pornit și care ne vor aminti mereu de ceea ce am fost și de ceea ce am ajuns. Pentru că acel loc, unde ai visat cu ochii deschiși o altă viață, este locul în care:

  • De câte ori te vei întoarce, îți vei reînnoi promisiunile față de tine însuți.
  • În pragul ușii, te vor aștepta mereu amintirile a ceea ce ai fost și recunoștința pentru ceea ce ai devenit.
  • Ai suferit primele dezamăgiri și ți-ai făcut primele promisiuni că-ți vei obține independența.
  • Unde a rămas o parte din tine, indiferent cât de departe ești acum de ea.
  • Vei vedea mereu imaginea a ceea ce ai fost și ce te-a determinat să fii ceea ce ești.

Pentru că doar acel loc, unde ai trăit tristeți și bucurii, dezamăgiri și fericiri, este adevăratul „de ce” ești ceea ce ești acum.

Și oricât de dureros ar fi să revii, să nu uiți niciodată că doar locul în care ai suferit îți poate aminti de puterea din tine, care te-a determinat să fii acolo unde ești și să tinzi la mai mult decât ai.

Iar, într-un final, amintește-ți mereu că adevăratul acasă e în tine, acolo unde ai reușit să construiești ceva din tine, din ceea ce ai fost, pentru că acasă este locul în care simți că ai crescut și ai construit ceva, datorită ție.

Să revii acolo de unde ai pornit nu e o dramă, să te întorci acolo, pentru că nu ai reușit să te rupi de cel care ai fost atunci – este.

Vreau să-mi spui unde este acasă pentru tine în acest moment și dacă simți, cu adevărat, că acolo unde te afli acum e locul unde vrei să te construiești în continuare?

 

Aștept răspunsurile tale cu mare drag,

Eugenia.

Leave a comment