„No man is an island”, era odată subiectul unuia dintre eseurile la limba engleză în clasa a XII-a, pe care trebuia să le scriem.
Și totuși, “I am an island now”, m-am gândit în timp ce mâna scria parcă, fără dirijarea mea, rândurile eseului.
Am știut întotdeauna că scrisul trezește ceva special în mine, deși multe și diverse au fost activitățile care m-au pasionat de-a lungul timpului.
Doar acelea însă, care rezistă în ciuda plictiselii, a lipsei de timp liber, a stărilor emoționale nefavorable etc., sunt cele care fac parte, cu adevărat, din ADN-ul nostru.
Mi-am surprins de multe ori momentele de nostalgie pentru faptul că nu există un loc fizic pe care să-l fi putut numi acasă până acum.
Mai văd și acum copila de 17 ani, întotdeuna cu bagajul după ea.
Viața și-a dorit altceva pentru mine decât îmi doream eu, în perioada respectivă, atunci când gândeam în termenii culturii în care m-am născut.
Poate că viața a vrut să-mi dovedească că pot fi mai mult decât o soție și o mamă bună, conform vechii mele percepții ale viitorului.
Dar asta nu înseamnă că a fi o soție și o mamă bună este un lucru de condamnat. Asta înseamnă doar că uniii dintre noi avem alte destinații la care trebuie să ajungem înainte poate de a deveni părinți sau soți și soții iubitori/iubitoare.
Acasă a fost un termen pe care l-am rostit cu multă tristețe de multe ori în sinea mea.
În momentele în care nici un fel de stabilitate nu exista în viața mea, în momentele în care m-am simțit dependentă de cineva pentru a supraviețui, în momentele în care prea multe direcții fără nici un indicator se prezentau haotic în mintea mea, în momentele în care am simțit, pur și simplu, că nu mai rezist… – atunci am avut cea mai mare nevoie de un loc pe care să-l pot numi acasă…
Și totuși acel loc nu a apărut niciodată, până când…
„De fiecare dată când scriu revin acasă” – am auzit-o spunând, într-unul din interviurile ei, pe cunoscuta scriitoare Elisabeth Gilbert.
Acea frază a sunat atât de plină de sens pentru mine.
Acea îmbinare, aparent simplă de cuvinte, a fost o adevărată răscruce în drumul meu interior.
„Wow, mi-am spus, deci eu trăiesc acasă de atâția ani, de când respir prin scris, și nu m-am gândit niciodată la acest lucru”.
În acea clipă de revelație m-am trezit, ca și cum aș fi dormit mai mult de două decenii din viața mea.
„Ce absurditate, mi-am spus, e ca și cum ai construi 20 de ani o casă, ai pune în ea tot ce ai avut mai bun, investind de multe ori, ultimele tale resurse, și după ce ai reuși să o faci cât de cât conform preferințelor tale, ai sta în întuneric și frig”.
„Câtă lipsă de imaginație, m-am gândit, să fii în propria casă și să nu aprinzi focul în căminul care se află chiar în fața ta”.
Acasă e un loc și am fi ipocriți să negăm acest lucru.
Dar pe lângă un loc, acasă e o stare. Și e acea stare care vine dinăuntru într-o proporție mai mare decât din afară.
Într-un anumit punct al existenței noastre ajungem să înțelegem că lucrurile materiale ar fi la fel de reci și respingătoare ca o dimineață de iarnă dintr-o țară nordică, dacă nu ar fi umplute cu căldură…
Unde să găsim însă această căldură? De unde să o luăm și cum să o încorporăm în structura unor lucruri fără suflet?
Experiența mea de până acum îmi spune că unicele lucruri fără suflet sunt acelea cărora noi refuzăm sau nu suntem interesați să le dăm suflet.
Și G.Garcia Marquez ar spune la fel, dar în termeni diferiți:
„Lucrurile au o viață proprie. Este doar o chestiune de a trezi sufletul din ele”.
Nu mai știu dacă am descoperit acest lucru de una singură sau dacă acest om al cuvântului, prin scrierile lui, m-a ajutat să o fac. Dar ceea ce știu, cu certitudine, este faptul că personal, am reușit să rezolv problema cu „acasă” pentru mine, și am făcut acest lucru datorită faptului că nu am încetat nici o secundă să caut.
Uneori găsești răspunsuri peste mult timp după ce creezi în tine o întrebare chinuitoare. Da, oricât de bizar ar suna, întrebările care ne macină sunt propriile noastre creații, venite de undeva din adâncul subconștientului, generate de nevoi nesatisfăcute sau răni încă deschise.
Nu a existat o singură întrebare chinuitoare care să nu mă ducă cu gândul la o anumită durere sau rană a trecutului meu.
Există lucruri inexplicabile pentru o minte umană, așa cum am spus în articolul precedent, dar există lucruri despre proviniența cărora știm, sau cel puțin intuim, și ar fi un mare păcat să ne prefacem că nu ne auzim, pe noi, cei din interiorul nostru…
Unele răni rămân netratate, undeva în profunzimea lor, și deși relațiile care au creat acele răni se pot ameliora pe parcurs, odată cu dobândirea inteligenței emoționale, subconștientul nostru rămâne a fi adeseori asemenea unui copil, care se încăpățânează să dea dreptate explicațiilor sau argumentelor logice și mature. Ce înțelege un copil din explicațiile sofisticate ale unui matur?
Și până la urmă, de ce nu i-am da și noi dreptate subconștientului, ținând cont de perioada în care aceste răni și-au făcut loc în el?
Dacă într-un subconștient de adult pot exista răni de copil, într-un subconștient de copil nu pot exista răni de adult.
Asta înseamnă că deși am devenit adulți, păstrăm în noi copilul care am fost, oricât de greu de accesat ar fi acesta.
Nu rănile care trăiesc în noi însă ar trebui să ne sperie, ci faptul că, adulți fiind, devenim atât de lipsiți de creativitate, încât nu găsim nici o soluție pentru a face ca acestea să devină utile în formarea noastră ca și oameni și personalități.
Fiecare ființă umană se încadrează în categoria unui „om rănit”, ne-ar spune probabil și Lise Bourbeau cu titlul cărții ei: „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine”. O carte care m-a marcat acum câțiva ani când am citit-o pentru prima oară. Și nu datorită faptului că m-am regăsit în acel „om rănit”, ci datorită faptului că am reușit să dau un nume uneia dintre cele mai importante răni pe care le-am cărat cu mine peste tot, în drumul meu spre maturitate.
Nu rănile în sine pe care le avem ne fac să suferim, ci sensurile pe care le dăm acestora atunci când devenim adulți.
Nu oamenii în sine, care ne-au rănit atunci, intenționat sau neintenționat, ne fac să suferim, ci faptul că noi nu îi putem privi ca pe simple ființe umane, cu greșeli, încercări, eșecuri și succese.
Și intr-un final, nu faptul că nu avem un acasă propriu-zis ne face să suferim, ci faptul că nu reușim să găsim în noi acel acasă care ne-ar face să simțim căldura unui cămin de fiecare dată când revenim la el.
Da, poate că o anumită activitate trebuie cu adevărat să merite să obțină titlul de acasă.
Da, poate că nu orice om are o activitate care l-ar face să se simtă astfel.
Dar dacă mă întrebi pe mine, eu cred cu tărie că există o lege a compensației în această lume.
Cel ce nu are o astfel de activitate, poate că nici nu are nevoie de ea, pentru că este fericit cu ceea ce are. Iar cel ce are o astfel de activitate și îi lipsește ceva înăuntrul lui, cu siguranță acel ceva se află în el, e nevoie doar de o căutare mai minuțioasă.
Eu am căutat ceea ce nu aveam și am găsit exact atunci și acolo când mă așteptam mai puțin.
Așa că dacă există un singur cuvânt prin care aș spune totul referitor la acest subiect este:
CAUTĂ!
Rezultatele vor apărea, indubitabil, mai devreme sau mai târziu.
Te îmbrățișez, căutătorul meu drag,
Eugenia. 🙂
