Extensia sinelui, lupta împotriva lenii o numim muncă – Scott Peck.
Anumite societăți ale lumii, deși respingătoare poate pentru altele, au devenit funcționale dintr-un singur motiv – au muncit din greu pentru a obține rezultate.
Asist, din ce în ce mai des, la un val al omenirii cu numele de: “Vreau să am, fără să transpir prea mult”.
Am auzit de multe spunându-mi-se “să scot nasul din cărți”.
Chiar și mama, în ultima vacanță acasă pe care am avut-o, mi-a spus de câteva ori: “Odihnește-te, nu mai învăța în continuu”. I-am răspuns că am anumite sarcini cu deadline de îndeplinit, pentru că nu m-ar fi înțeles dacă i-aș fi spus că învățarea nu mai este o muncă pentru mine, este un stil de viață și oare omul se poate odihni de la stilul de viață pe care îl are?
Da, poate că am stat perioade lungi din viață doar cu nasul în cărți, dar nu pentru că sunt o tocilară, ci pentru că viața m-a învățat că unicele rezultate durabile în timp pe care le poți obține se datorează educației (mai mult poate autoeducației, de fapt).
Am întâlnit multe tipologii de oameni în drumurile mele prin lume de până acum.
Oameni care, deși au reușit, continuă să se autoeduce și oameni care nu au reușit și continuă să găsească vinovați.
Deosebirea dintre primii și cei din urmă este dorința continuă de a învăța, de a cunoaște, dacă vrei.
Într-o lume care se mișcă cu o viteză incredibil de urmat cu privirea, nici unul dintre noi nu mai poate beneficia de luxul de a sta pe loc.
E adevărat că și tu, și eu, visăm undeva, în adâncul nostru, la acea “stabilitate finală” pe care au trăit-o buneii noștri, pe care am văzut-o poate la părinții noștri, despre care vorbesc toate reclamele ce promovează așa-numita fericire.
Dar deși și eu, asemenea ție, văd de multe ori acest tablou în imaginația mea, îmi dau seama rațional, că toate astea nu sunt decât iluzii cu care s-au hrănit buneii, apoi părinții noștri și acum noi.
Căsătoria nu îți asigură stabilitatea.
Un copil nu îți asigură stabilitatea.
Un job permanent nu îți asigură stabilitatea.
Un partener care să te întrețină nu îți asigură stabilitatea.
Nici măcar o casă, sau o mașină – nu o fac.
Da, toate astea sunt borne care ne ajută să prindem rădăcini într-un anumit loc sau lângă anumiți oameni și e extraordinar dacă există în viața unui om, dar asta nu înseamnă nicidecum că vreo una dintre el ne va scuti de bătăliile pe care fiecare dintre noi le are de dus în această viață.
Chiar și buneii mei, care au trăit 60 ani împreună, au avut de dus bătălii, unele separate, altele – comune.
Viața este o luptă continuă, oricât de dur ar suna această expresie.
Nu o spun pentru a strica pacea din sufletului celui care citește aceste rânduri, spun doar că e mai bine să ieși în ring pregătit, decât să ieși cu o atitudine de: “Am fost împins să ies în ring, uite ce mi s-a întâmplat”.
Să stăm în sală, privindu-i pe cei din ring care luptă e comod. Să stăm în ring, fiind unul dintre cei care luptă e un act de curaj. Dar nu este un curaj bolnăvicios, despre care amatorii de dezvoltare personală vorbesc. Curaj asumat – acesta este conceptul în care cred.
“Lasă totul și urmeză-ți visul” – nu mai este o abordare valabilă pentru timpurile noastre.
“Nu renunța la visul tău, în timp ce te ocupi și de plățile facturilor” – da. Aceasta este o realitate pe care omul matur, deși/chiar și visător, trebuie să și-o asume.
Altfel cum te-ai ocupa de visul tău dacă mintea ta ar fi numai la factura de pe frigider cu două zile de acum incolo a dății scandente?
Visurile cer muncă, dar și viața de zi cu zi cere muncă. Asta uităm probabil atunci când ne pierdem răbdarea.
A-ți dori rezultate fără a fi pregătit să transpiri – e un eșec din start.
“Vreau să am, dar să fac cât mai puțin” – nu este o strategie cu care să pornești la drum. Și dacă decizi totuși să pornești la drum cu ea, nu te aștepta să obții rezultate.
Încă mi-e greu să diger concepțiile de genul: “Termină cu învățatul ăsta, există oameni care au reușit și fără el!”
Dacă ajungem să credem că și o astfel de reușită este un succes, atunci trebuie să recunosc că sunt cu adevărat îngrijorată de direcția pe care o luăm…
Dacă a reuși prin orice metodă posibilă este un lucru acceptabil într-o societate, atunci ajung să cred că fie societatea e bolnavă, fie instituțiile de stat sunt absolut disfuncționale. De obicei însă cele două sunt dependente una de alta.
Am spus de multe ori și continui să cred că într-o societate bolnavă, chiar și omul sănătos ajunge să se întrebe, la un moment dat, dacă el este greșit.
Există societăți cu sisteme funcționale și societăți cu sisteme moarte – asta am ajuns eu să înțeleg până în acest punct al călătoriilor mele prin viață.
La o analiză mai aprofundată mi-am dat seama că totul e despre oamenii societăților respective.
Multă muncă și accent pe educație, îmbunătățire continuă a sistemului medical și educațional – acestea sunt aspectele cele mai importante care caracterizează societățile puternice ale lumii.
Poate că e timpul să începem fiecare dintre noi, dacă nu a schimba un sistem întreg, a ne schimba, cel puțin pe noi înșine?
Atunci când tu te schimbi, și aproapele tău o va face.
Haide să încetăm să visăm la scurtături prin care să ajungem mai repede.
Haide să începem să ne bucurăm de drumurile corecte, deși lungi poate, care sigur duc la un rezultat durabil.
Munca este un ingredient important al rețetei reușitei – oricât de demodat sau descurajator ar suna această expresie.
Și dacă visurile unui om nu au o deschidere spre acest concept, atunci poate că e cazul ca acel om își schimbe și visurile?
