“Corect sau greșit, logic sau ilogic, odată ce ai decis că te-ai născut un loser, totul devine mai ușor – mai mizerabil și fără speranță, dar mai ușor”. (P. Quinnett)
E simplu să dai mâinile în jos și să afirmi că nu mai poți, mai dificil e să depui efort, să fii perseverent, să mergi până la capătul drumului pe care l-ai ales – aceasta este definiția emoției pe care o simt din ce în ce mai des ultima perioadă. O trăire care poate niciodată nu-și va găsi numele, dar existența căreia nu o pot neglija.
Am ales de multe ori drumuri mult prea complexe pentru ceea ce eram înainte de a ajunge la capătul lor.
Mi-am dorit de multe ori să renunț la ele, atunci când eram pe punctul de a atinge destinațiile mult-visate, dar nu mi-am permis să fac acest lucru niciodată dintr-un simplu motiv: eram sigură că realizările ce urmau erau să mă facă să văd lumea cu alți ochi. Și nu am greșit.
Mi s-a părut întotdeauna uimitor că unii oameni care aparent nu se bucură de aceeași condiție medicală bună ca a semenilor lor, se dovedesc a fi uneori mult mai ambițioși și perseverenți decât cei care îi înconjoară. Și culmea nici măcar ei nu-și pot explica rădăcinile ambiției lor.
Trebuie să recunosc că ultima perioadă, în care am luat-o de la un nou zero, din ce în ce mai multe întrebări își caută loc în mintea mea. Și una dintre cele mai persistente este: Cât din ceea ce facem cu viețile noastre facem pentru a ne umple spiritual și cât – pentru a ne satisface nevoile de supraviețuire?
Mărturisesc că mi-am dorit, într-un anumit punct al existenței mele, să nu am nevoi materiale la care să fiu nevoită să mă gândesc, pentru a descoperi dacă activitățile în care aleg să mă implic sunt cu adevărat cele pe care mi le doresc.
Eram în acea perioadă a existenței în care, afirmam că sunt fericită, deși ajungeam seara după ora 7 absolut epuizată emoțional.
Eram în acel segment al vieții în care hotărâsem să investesc totul în mine, renunțând, aproape cu desăvârșire, la viață personală și socială. Mă întreb și astăzi cât de util este acest lucru sau dacă este cu adevărat util în viața unui om?
Omul este probabil unica vietate care luptă o viață să creeze un echilibru între necesitățile personale și cele sociale, dar tot asta e cea mai grea lecție pe care a reușit să o asimileze vreodată.
Nu știu dacă timpul a devenit insuficient sau aspirațiile noastre – mult prea mari.
Nu știu dacă nu mai avem timp să ne bucurăm unii de alții sau noi am uitat cum să o facem.
Într-un final, nu știu dacă fuga după crearea unui echilibru emoțional poate aduce rezultate durabile sau este doar o iluzie, în care vrem să credem, pentru a ne ușura existența.
Am descoperit că multe dintre lucrurile pe care ne mințim că le facem cu plăcere, sunt de fapt lucruri pe care le facem pentru supraviețuire.
Am descoperit că scopurile noastre de “a salva omenirea” pe care le considerăm drept nobile, sunt absolut inutile dacă nu ne îngrijim în primă fază de propria salvare din infernul emoțiilor distructive.
Ne vedem uneori salvatori ai omenirii, dar luptăm să ieșim la malul propriei mlaștini emoționale. Oare nu ți se pare că avem prea mulți experți în viețile altora și prea puțini în propriile vieți?
Am început să mă întreb de ce sfera psihologiei este mai dezvoltată în unele țări și mai puțin în altele.
Am început să-mi pun problema dacă unele lucruri pe care le facem în numele bunăstării sociale sunt cu adevărat folositoare celor din jur sau – doar trucuri ale minții umane pentru a ne face să credem că avem un sens în viețile altora, atunci când nu avem unul în viețile noastre.
Oare te-ai întrebat vreodată dacă gurii epocii contemporane utilizează în propriile vieți tot ceea ce ne învață pe noi să facem? Și atunci dacă știm deja răspunsul, cum se face că, credem în ceea ce nici măcar dascălii noștri nu cred?
Mediul social abundă în experți în comunicare, experți în relații de cuplu, experți în marketing, experți în auto-vindecare, dar mulți dintre aceștia adorm doar cu paharul de vin sau cu sticla de bere lângă ei atunci când ajung acasă.
Te-ai întrebat vreodată cum de simțim nevoia să învățăm pe alții exact ceea ce noi nu aplicăm în propriile vieți?
Am constatat că, cu cât mai sărac emoțional este poporul unei țări, cu atât mai mulți guru și reclame acceptă să i se bage pe gât. Unde s-au mai văzut în țările înalt dezvoltate astfel de experți, apăruți peste noapte, creați parcă pe o bandă rulantă într-o chinezărie de la subsol?
Viața mi-a oferit șansa să cunosc multe culturi și societăți până la 25 de ani și trebuie să-ți spun că în nici o țară cu rată înaltă de fericire nu există atâtea cursuri de cum să fii fericit, pentru că oamenii știu să fie fericiți, fără ele. Și, în timp ce aceștia caută soluții la probleme, noi căutăm… probleme la soluții.
Noi nu am învățat încă să fim fericiți – și asta este probabil cea mai grea lecție de asimilat pentru poporul român.
Oare de ce în țările înalt dezvoltate familiile sunt mai durabile, oamenii mai liniștiți, serviciile sociale – mai calitative și plăcute, în timp ce noi știm să găsim nod în papură celui cu care ne împărțim viața chiar și atunci când totul merge bine, știm și ne reușește de minune să ne irităm cu o viteză de nedescris, chiar și atunci când nu există motive reale, și nu avem pic de răbdare să ne ascultăm unii pe alții, darămite să ne înțelegem reciproc?
Observă să vezi cât din conversațiile pe care le porți zilnic cu cei din jur sunt despre tine și cât despre ei. Așa ai să îți dai seama în ce proporție îi asculți pe ceilalți. Pentru că dacă i-ai asculta cu adevărat ai observa și descoperi probabil multe lucruri despre cum să legi o relație cu fiecare om în parte.
Dacă ai fi atent la ce simt cei din jur ai înțelege de ce adoptă un anumit comportament și nu altul.
Am auzit de multe ori spunându-mi-se: “Nu-mi place lumea “din afară”, e mult prea robotizată”.
Noi, poporul român, avem senzația că dacă știm să creăm drame din tot ceea ce trăim, simțim “mai profund viața”. Dar nu ne dăm seama că în timp ce noi ne ocupăm mintea să scoatem partea rea din orice, cei “din afară” își ocupă mintea cu acumulare de informații care le-ar îmbunătăți existența.
Lumea nu s-a robotizat, lumea doar a devenit mai rațională, a încetat să creadă în minuni și s-a apucat să le creeze. Oare când vom învăța și noi să facem acest lucru?
P.S. Încă mai caut răspunsuri la cele mai noi întrebări din viața mea. Te invit să le găsim împreună. 🙂
