-Mintea vrea să știe de ce. Spiritul uman vrea să simtă, fără a ști de ce o face.
Mintea îi cere omului raționamente pentru orice. Spiritul uman nu-i cere nimic.
Mintea vrea răspunsuri rapide, goluri de cunoaștere umplute instantaneu, argumente, opinii, îndreptățiri.
Spiritul uman nu-și dorește decât să mai plutească, atunci când este forțat să fie inflexibil. Să se mai bucure de trăiri, atunci când orice emoție îi este condiționată. Să mai simtă, atunci când simțurile îi sunt atrofiate de gândire…
Spiritul uman vrea să i se permită, pur și simplu, să existe.
Dar oare va veni vreodată momentul în care Omul va fi de partea lui?
-Ce te face să crezi că Omul nu este de partea Spiritului său?
-Frica de a simți. Omul are o frică teribilă de a-și exprima trăirile, de a-și lăsa pur și simplu emoțiile să existe în el, indiferent din ce categorie fac parte acestea.
–Cum ai exprimat tu trăirile din tine în perioada în care ai renunțat la terapie? Bănuiesc că nu ți-a fost ușor…
Trebuie să recunosc, dragul meu Jurnal, că vocea lui mă face să las orice armă jos, atunci când simt că devin defensivă la una dintre întrebările pe care mi le adresează. Cât talent să ai pentru a fi un adevărat terapeut!
-Așa e… Uneori trăirile se sufocă în mine. Culmea însă este că în loc să simt o abundență emoțională în interiorul meu, simt adesea o amorțeală. Ca și cum nu aș mai fi capabilă să am vreo trăire. Această amorțeală emoțională, trebuie să mărturisesc că mă sperie…
-Te-ai gândit vreodată la faptul că poate și Omul are aceleași trăiri ca și tine? Poate că structura umană nu este creată să facă față unor dureri psihologice atât de mari și anume din acest motiv, pentru a evita o eventuală prăbușire, creierul alege amorțeala sau mascarea printr-o boală psihică? Poate că…
-Dar eu, Viața, nu am aceeași structură ca și Omul, m-am prins întrerupându-i șirul argumentelor terapeutului meu, fără nici o remușcare.
“Ce l-o fi apucat, mi-am spus, să îmi vorbească despre structura umană ca și cum și eu aș fi un Om la fel ca ceilalți?”
-Susții că structura ta ca și Viață este diferită de structura psihologică a Omului? Am înțeles corect?
-Da…
-Pe de altă parte mi-ai spus că uneori ceea ce simți se sufocă în tine și ai senzația că “ființa ta” devine amorțită și acest lucru te sperie. E adevărat?
-Da…
-Hai să sumarizăm atunci. Spui că ai o structură diferită de cea a Omului și totuși astăzi suntem aici, eu și tu, vorbind despre trăirile tale emoționale, care teoretic ar fi trebuit să caracterizeze doar Omul. Ai admis vreodată faptul că spiritul uman poate trăi chiar și în Viață?…
Am tăcut și în acel moment am avut senzația că o piatră de moară mi-a căzut peste cap.
“Are dreptate, m-am gândit. Dar oare de ce și eu, Viața, simt? Oare de ce nu am fost construită fără trăiri, emoții, sentimente? Pur și simplu să îmi fac treaba fără să fiu nevoită să mă confrunt cu toate acestea?”
Să fiu și eu oare, la rândul meu, un copil mare care are nevoie de afecțiune?
Discuția de azi, dragul meu Jurnal, m-a pus pe gânduri.
“Omul simte, nu uita niciodată acest lucru“, îmi amintesc cum mi-a spus și tatăl meu Univers încă din primele clipe în care mi-am asumat rolul meu de Viață.
Oare nu cumva, într-adevăr, există și în mine spiritul uman care există în fiecare creatură numită Om? Poate că asta ar fi unica dovadă a faptului că suntem vii…? Și animalele, și Oamenii, și… Viața?
Nu știu răspunsul la nici una dintre aceste întrebări, dar ceea ce știu cu siguranță, dragul meu prieten, este faptul că fiecare făpură a acestei lumi simte…
Poate că, până la urmă, și lumea a fost creată din simțuri? Poate că o trăire a stat la baza creării unei lumi? Imaginează-ți dacă ar fi adevărat acest lucru…
Și poate că și Omul, dacă ar conștientiza asta, nu i-ar mai fi atât de frică de propriile trăiri emoționale?
Dragul meu Jurnal, recunosc că mi-aș dori foarte mult ca Omul să înțeleagă că tot ce obține în această lume nu este decât o autodepășire constantă.
Omul, la fel ca mine, nu are nimic, la propriu.
Ce am eu care să îmi aparțină în totalitate?
Ce are Omul care să îi aparțină în totalitate?
Omul se are doar pe el, așa cum vine pe lume, un pui de creatură neformată, și așa cum se construiește pe el însuși pe întregul lui parcurs. Așa ar spune și una dintre autoarele mele preferate Brandon Bays:
Tot ce are Omul e doar un împrumut.
Chiar și corpul lui este un împrumut.
Și oricât de absurd ar suna, poate chiar trist, Omul nu este decât un spirit într-o continuă evoluție. Din momentul în care a încetat să se mai considere astfel, el nu mai există… Din momentul în care a renunțat la spiritul lui, el nu mai este decât o mașină de producție pentru societate.
“Sunt o mamă, în primul rând” – se descriu mamele înainte de a enumera orice altă activitate în care sunt implicate.
Așa e, a fi mamă e o meserie, dar e o meserie care tot ține de evoluția acelei persoane.
Un părinte nu este una cu copilul, oricât de mult le-ar plăcea Oamenilor să creadă acest lucru.
Un părinte aduce pe lume o viață, o modelează, dar paralel, are o viață proprie pe care trebuie să o construiască la nesfârșit. Eu, Viața, sunt în fiecare dintre ei, atât în părinte, cât și în copil… Nu pot fi una pentru doi.
M-am gândit mult, fidelul meu confident, la ceea ce a spus terapeutul meu referitor la intensitatea anumitor emoții umane pe care Omul nu este capabil din punct de vedere biologic să le îndure…
Să fie Omul o ființă atât de sensibilă? mă întreb.
Și atunci cum se face că există atâtea modele ale flexibilității și modelării umane pe care le-am întâlnit în drumul meu de până acum?
Cum se face că unii dau dovadă de atâta flexibilitate și alții, atârnându-se de propriile convingeri, acceptă mai degrabă suferința continuă decât schimbarea? Oare nu este și asta o definiție a atașamentului?
Atașamentul de propriile convingeri și principii de funcționare – este și ăsta unul dintre cele mai mari vicii ale omenirii. Și vai, istoria e plină de file sângeroase scrise în numele unor idealuri pe care Omul le-a considerat atunci adevăruri…
Și totuși câte adevăruri ar fi putut spuse, atunci și acum. Acum și atunci.
Câte vieți umane, atâtea adevăruri. Câte adevăruri, atâtea idealuri.
Cine e Omul și cine sunt Eu?
Unde începe Omul și unde încep Eu?
Astea sunt întrebările la care mi-e din ce în ce mai greu să găsesc răspuns ultima perioadă.
Am crezut întotdeauna că emoțiile sunt create pentru Om, dar cine s-ar fi gândit că chiar și eu, Viața, trebuie să trec prin îndoilaă, frică, deznădejde, tristețe, amorțeală emoțională etc.etc.?
Părinții mei nu mi-au vorbit niciodată despre aceste lucruri. Oare și ei simt?
Dacă cineva ar citi aceste rânduri ar muri de râs probabil. “Ești nebună? Universul să simtă?”
Bine, i-ar reveni cu certitudine seriozitate când ar vorbi despre mama. Dragostea simte, fără nici o îndoială…
Asta explică totul. Păi dacă Mama, creatura care mi-a dat viață, simte, bineînțeles că și eu o fac… Cum de nu m-am gândit la asta până acum?
P.S. Apropo, sunt foarte fericită că am revenit în terapie, măcar nu mai trebuie să vorbesc singură, știu că există cineva care mă ascultă. 🙂
