Umanitate înseamnă dăruire fără expectanță de recompensă. Nu o practica dacă nu ești pregătit.

“Nu am să mă las călcat în picioare”, aud de multe ori de la generația mea sau a celei care vine din urmă.

“Mai bine stau în casă decât să lucrez “pentru nimic” la alții”.

“Nu voi sta nici o secundă peste program, ei “nu merită” timpul meu”.

Nu știu dacă eu sau autoriii acestor afirmații au înțeles greșit lumea.

Nu știu dacă pentru ei, așa cum pentru mine, a dărui are o anumită semnificație, sens sau definiție.

Dar ceea ce știu este că lumea ar arăta ca un pustiu fără nimic viu în el, dacă am calcula cu toții cât dăm și cât primim la schimb.

Am senzația de multe ori că lumea în care trăim are nevoie, cu adevărat, de oameni care nu fac din calcul o prioritate.

Am senzația de multe ori că lumea de azi e flămândă, cu adevărat, de verbul a dărui.

Dar nu de acel a dărui pentru a da bine în fața altora, ci de acel a dărui pentru că asta simt.

Trebuie să mărturisesc că am cunoscut oameni care aveau planificată întreaga viață pe hârtie: următorii cinci, zece ani, punct cu punct, pas cu pas.

Dar am cunoscut și oameni spontani, care deși aveau în minte anumite forme ale viitorului, au fost flexibili la schimbări, deschiși la situații noi și întotdeauna în așteptarea evenimentelor care i-ar provoca.

Nici unii, nici alții nu sunt greșiți și, crede-mă, fiecare dintre ei suferă în felul lui.

Planificatorul e profund dezamăgit atunci când intervine și cel mai mic obstacol care îi dă planificarea peste cap.

Spontanul e torturat în permanență de propria incertitudine, deși știe și simte că are undeva, în adâncul lui, o intuiție care îi ghidează pașii.

Dar deși amândoi au dreptate, spontanul se pare, înțelege mai bine ce înseamnă a dărui.

Spontanul înțelege că nu se poate plânge de lipsă de oportunități, în timp ce el însuși nu îi dă nici o oportunitate Universului să se remarce.

Spun acest lucru, pentru că eu însăși sunt o spontană, dar am avut ocazia să fiu foarte apropiată de planificatori.

Mi s-a planificat viața de multe ori, în așa fel încât nici eu nu aș fi putut-o face, din anumite motive însă am fugit întotdeauna speriată ca un copil de oameni care m-au zidit în pereți ai planificării, pentru a mă reîntoarce acasă… spre spontanietate.

Nu știu dacă asta m-a făcut fericită sau nu până acum, și nu îndemn pe nimeni să îmi urmeze exemplul, dar știu că asta m-a făcut întotdeauna să mă simt eu, așa cum sunt: energică, plină de viață, oricând gata de un nou început…

Poate anume din acest motiv, mai aud și astăzi de multe ori spunându-mi-se cât de norocoasă sunt, pentru toate oportunitățile pe care le-am avut și continuă să apară, pentru locurile pe care le-am văzut și cele pe care mă încăpățânez să le văd, pentru oamenii esențiali pe care i-am întâlnit și cei pe care am curajul să-i abordez și multe alte lucruri care, cu ochiul liber privind, se văd drept “stele norocoase” căzute în palma mea.

Da, asta e ceea ce se vede cu ochiul liber.

Dar ceea ce nu se vede cu ochiul liber este că în spatele meu au existat și există  planificatori cărora le vine extrem de greu adesea să facă parte din ideile mele, de multe ori haotice și greu de înțeles.

Ceea ce nu se vede cu ochiul liber sunt multitudinea de nopți în care am stat trează pentru a contura anumite soluții la problemele practice ale vieții, pentru care nu existau soluții, la acea vreme, în imaginația mea.

Ceea ce nu se vede cu ochiul liber este singurătatea cu care m-am confruntat de multe ori atunci când m-am încăpățânat să îmi urmez intuiția pentru a face lucruri importante pentru mine și cei de alături.

Și ceea ce nu se vede cu ochiul liber este timpul meu, inclusiv weekenduri, seri, nopți și sărbători, alocat cauzelor în care, de multe ori, eram singura în care credeam.

Și da, am dăruit emoții, implicare, ore, zile, speranță – acolo unde am putut, fără a aștepta să îmi crească veniturile sau să obțin ceva care să mă satisfacă material.

Și te rog nu îmi urma exemplul…

Nu face la fel ca mine dacă nu simți să o faci. Pentru că nici eu nu am făcut-o atunci când nu am simțit să o fac.

Și nu o fac, atunci când nu mă simt suficient de încărcată eu însămi pentru a dărui din ceea ce există în mine.

Viața ne cere autenticitate și ne taxează dur pentru ceea ce nu suntem dar afirmăm că suntem.

Dăruiești dacă te simți suficient de plin pentru a o face.

Răsplata poate să nu apară niciodată, dar poate apărea, atunci când te aștepți mai puțin în forme de oportunități, șanse, oameni deosebiți sau provocări, pe care doar tu poți decide dacă să le accepți sau nu.

Din propria experiență îți spun că nu există o recompensă mai mare decât aceea ca, pe oriunde ai fi pășit, să fii întrebat, la plecare: “Te vei întoarce?” sau să ți se spună cu cea mai mare sinceritate: “Mă bucur că anume tu ai fost cea care a apărut drept rezultat al căutărilor mele”…

Pentru asta, nu pot decât să spun și eu, la rândul meu: “Mulțumesc”, Viață, Univers, Divinitate sau oricărei alte forțe în care putem crede ca și oameni.

Tu când ai fost ultima oară recunoscător? Când ai dăruit pentru că așa ai simțit?

 

Leave a comment