Să-ți construiești o viață ținând cont doar de tine nu e greu, o misiune cu adevărat grea este să-ți construiești un viitor demn de admirat, întinzând mâna, în drumul tău spre reușită, celor care au nevoie.
Dacă am avea acum o discuție sinceră și te-aș întreba care crezi că este rostul tău în lumea asta, ce mi-ai spune?
Ai reușit oare să găsești răspunsul la această întrebare, dincolo de vocea asurzitoare a societății, care încearcă să facă acest lucru pentru tine?
Trebuie să recunosc că mă întreb tot mai des dacă omul, în fuga lui spre „atingerea fericirii”, a reușit să-ți găsească un rost în lume.
Asist zilnic la viața agitată pe care o au cei din jurul meu și, nu în ultimul rând eu, și sinceră să fiu, mă sperie timpurile în care am ajuns să trăim. Mă sperie că am uitat cum e să fim… vii.
- Am uitat cum e să ne bucurăm de oamenii din viața noastră.
- Am uitat că pe lângă lucrurile mărețe după care alergăm, mai există și lucruri mărunte ce trebuie luate în seamă.
- Am uitat că vor exista mereu scopuri de atins, dar că există anumite momente unice pe care le trăim și nu se vor mai întoarce niciodată.
Constat că totul capătă o altă nuanță odată cu trecerea timpului și odată cu creșterea nivelului nostru de inteligență emoțională. Și succesul are o altă conotație, și lucrurile materiale – un alt unghi din care le privim, și orice altă realizare, chiar și dragostea – o altă definiție.
Avem senzația de multe ori că suntem super-eroi, că le putem face pe toate singuri, mai că începem să credem că suntem capabili să reușim să atingem cerul cu degetul. Și, vai, câtă dezamăgire își face loc în noi când descoperim cât suntem totuși de… umani. 🙂
Ajungem un timp în care ne dăm seama că a avea n lucruri nu mai este o dorință, realizarea căreia ne-ar aduce fericire.
Ajungem la o etapă în viață în care ne dorim mai mult timp cu cei dragi, decât un telefon de ultima generație.
Ajungem într-o perioadă a vieții în care ne dorim să facem ceva pentru cei din jurul nostru, atâta cât ne stă în putere.
Nu știu dacă dorințele astea (absolut umane, de altfel) sunt un alt nivel al evoluției spirituale, dar știu cu certitudine că viața este într-atât de scurtă, încât dacă nu am găsit un rost util existenței noastre, tot ce am acumula în timp ar fi fără valoare. Și, crede-mă că știu ce spun.
Nici o sumă de bani semnificativă, trimisă lunar unui părinte bolnav care-și așteaptă copilul acasă, nu i-ar face mai bine decât prezența acestuia.
Nici un lucru material nu ar putea alina dorul copilul de părintele lui atunci când acesta lipsește. Și, chiar de aceste lucruri nu sunt făcute intenționat de nici una dintre cele două părți implicate, absența afecțiunii… doare!
M-am dezobișnuit să vorbesc din cărți, din studii de caz realizate pe nu știu ce subiecți, din cazuri trecute pe hârtie, am învățat să vorbesc din ceea ce văd, din discuțiile pe care le am cu ceilalți, din experiențele zilnice pe care le trăiesc, din propriile regrete și păreri de rău.
Pentru că dacă există un regret pe care-l am cu adevărat în momentul de față acela este incapacitatea de a-mi ajuta propria mamă.
Uneori, deși constați cât curaj ai de fiecare dată când ești nevoit să-ți iei viața în propriile mâini, îți dai seama cât de slab ești totuși pe anumite segmente ale vieții. Ori propria mamă va rămâne întotdeauna ființa specială care ne-a adăpostit în pântecele și în afara lui.
Să constați că mama ta are o boală psihică pe viață și tu, departe de ea și incapabil fiind să faci ceva concret, este o adevărată durere.
Cât de „bărbată” oare poți fi în astfel de cazuri? Și cât de mare oare să fie frica că nu ai să reușești niciodată să faci ceva pentru omul care a făcut pentru tine tot ce a știut mai bine, în puținii ani în care ai stat alături de ea?
Dar oare nu aceste dureri ne fac să fim mai empatici la lumea în care trăim? Oare nu aceste dureri ne determină să ne alegem profesiile în viață și oare nu aceste dureri ne mișcă înainte?
Mi-a plăcut foarte mult ce a spus Andreea Marin, în unul dintre interviurile ei:
„Par un om liniștit și realizat emoțional, dar dacă ar fi fost așa nu aș mai fi făcut atâtea lucruri”.
Nu sunt cuvintele ei mot-a-mot, dar este o idee pe care am reținut-o și m-am regăsit în ea.
Cu adevărat, dacă am face o cercetare, am constata că cei care mișcă lucrurile sunt cei curioși, care nu încetează să caute răspunsuri la întrebările lor. Pentru că avea întrebări, conflicte și frustrări e normal, suntem vii atâta timp cât lucrăm asupra acestora.
Sunt sigură că știi și tu care sunt conflictele, frustrările și nerealizările tale emoționale, sunt sigură că ești conștient de ele și nu ai încetat să cauți răspunsul la întrebările ce te macină. Dar, pe lângă asta, îmi doresc să cred că vrei să faci ceva pentru cei din jurul tău referitor la acest lucru, îmi doresc să cred că ești deja în plin proces de a schimba lumea prin implicarea ta, că vrei ca alții să nu mai sufere din motivele din care o faci sau ai făcut-o tu.
Să nu uităm că așa se nasc schimbările, să nu uităm că suferințele noastre pot naște bucurii pentru alții.
Hai să facem ca cei care vin din urmă sau care suferă de ceea ce ne doare și pe noi (sau ne-a durut odată) să nu o mai facă, datorită simplului fapt că nouă ne pasă și ne implicăm.
Îți doresc sărbători fericite, scump cititor, și îți mulțumesc pentru toate e-mailele tale de feedback pe care le primesc.
Te îmbrățișez cu dragoste,
Eugenia.
