Oamenilor abia dacă le pasă unii de alții. Ei au acest instinct nebun pentru viață, dar niciodată nu devin atașați cu adevărat de ceva din afara lor. – Virginia Woolf
Nimic nu ne ancorează mai mult în realitate decât amintirile.
Sună absurd, nu? Și totuși…
Amintirile sunt asemenea unor borne ale trecutului și asemenea unor călăuze ale viitorului.
“Jur pe Dumnezeu că eu nu sunt povestea mea“ – este expresia lui Robert Downey care mi-a rămas adânc întipărită în minte.
Cu toate astea, fiecare dintre noi, se pare, este… propria lui poveste. Și asta pentru că există un termen, cunoscut sub numele de amintiri.
Cu toții avem amintiri – unele fericite, altele dureroase, dar fiecare dintre ele rămâne a fi o parte din ceea ce suntem astăzi.
Amintirile, tind să cred, nu sunt decât oameni deghizați în evenimente și situații de viață pe care, din fericire sau nefericire, le-am trăit împreună.
Nu cred că există multe amintiri memorabile pe care le avem legate de noi înșine, în propria singurătate. Poate doar momentele de revelație pe care le-am avut în cele mai neașteptate clipe ale vieții.
Dacă nu ne referim însă la intensitatea anumitor stări emoționale pe care le-am trăit în singurătate, atunci vorbim, cu siguranță, despre amintiri legate de oameni.
Anume din acest motiv dorința de a scăpa de anumite amintiri se asociază, mai degrabă, cu dorința de a șterge anumite persoane din viața noastră. De ce am face acest lucru? Ar fi întrebarea firească care urmează.
Pentru că doare.
Pentru că ne-au fost dezamăgite așteptările.
Pentru că ne-am simțit trădați, atunci când am avut încredere.
Pentru că acei oameni au ales drum, paralel cu al nostru.
Pentru că și-au plănuit un viitor, din care noi nu făceam parte.
Pentru că… și lista poate continua la nesfârșit.
Oricare ar fi răspunsul la această întrebare, cert este că amintirile păstrează energia lucrurilor și evenimentelor care fac parte din noi, dar nu mai sunt reale în plan fizic.
Cum reușește mintea umană, împreună cu subconștientul să creeze amintiri? Numai cele două știu.
Întrebarea care mă macină pe mine, însă, este ar putea oare omul să existe fără amintiri?
Am mai avea noi oare un trecut, un prezent și un viitor fără ele?
Am fi capabili noi oare să funcționăm ca și ființe umane fără acele borne, numite amintiri, pe care ne bazăm atunci când construim ceea ce credem noi că urmează să se întâmple mai departe?
Trebuie să îți spun că încercarea mea de a-mi imagina viața fără amintiri a eșuat.
E absurd poate, dar eu nu-mi imaginez viața fără amintirea mătușii de la sat, care ne primea ca pe proprii copii, în fiecare vară, pe mine și pe fratele meu, făcând pentru noi un adevărat acasă, acolo unde mai erau trei suflete de crescut…
Nu-mi imaginez viața fără amintirea unchiului meu, prima figură masculină, pe care am clădit imaginea relațiilor mele de mai târziu.
Nu-mi imaginez viața fără amintirea tatălui meu, mai apoi, cu care, deși puțin timp am petrecut, mi-a dat unele dintre cele mai importante lecții despre oameni și relații umane.
Nu-mi imaginez viața fără amintirea profesoarei mele de licență, primul om poate, care a crezut cu adevărat că am să pot. Același lucru aș putea spune și despre profesoarea mea de disertație, imaginea căreia îmi revine întotdeuna în minte atunci când am senzația că nu mai pot. Numai ea și eu probabil știm cât de posibil am făcut să devină un lucru imposibil.
Și există atâtea alte amintiri pe care nu le-aș da pe nimic în lume!
Ce-aș fi eu dacă toate acestea amintiri nu ar exista în mine?
Ce-ai fi tu, dacă amintirile oamenilor care au construit scheltul personalității care ești astăzi ar dispărea din tine?
Dacă toate aceste amintiri pot fi păstrate doar la pachet cu cele dureroase, atunci de ce nu ni le-am asuma și pe cele din urmă?
Și oamenii care ne-au rănit, cu sau fără voia lor, și cei care ne-au respins, și cei care ne-au abandonat, și cei care au ales un alt drum, diferit de cel pe care l-am fi așteptat noi să-l aleagă – toți aceștia stau și ei la baza scheletului personalității care suntem azi.
Ființa umană este un depozit care acumulează, atâta cât trăiește.
Căror experiențe le deschidem ușa, este o altă întrebare, cert însă este că fără amintiri am deveni doar niște mecanisme disfuncționale, care nu și-ar avea rostul pe această lume.
Vrei să scoți amintirile care te dor la vânzare? Vrei să scapi de ele? Atunci fii conștient că acest proces implică și amintirile pe care le iubești. E ca și un tratament de chemioterapie – omoară celulele cangerigene, laolaltă cu cele funcționale.
Ce-ar fi să acceptăm ideea că suntem totalitatea experiențelor pe care le trăim?
Ce-ar fi să încercăm să înțelegem că suntem creaturi complexe, niciodată satisfăcute doar cu stomacul plin și haine de fițe noi? (Dacă nu crezi, uite-te puțin în jur)
Amintirile nu pot să treacă, nu sunt o răceală, ele rămân întotdeuna în ființa ta.
Amintirile doar își pierd din intensitate odată cu timpul, dar rămân acolo, pentru a fi accesate, ori de câte ori omul trebuie să-și amintească de unde a pornit, unde a ajuns și încotro se îndreaptă…
Tu de unde ai pornit, unde ai ajuns și încotro te îndrepți? 🙂
