„Oamenii trăiesc atât cât își doresc, restul – se sinucid”
Așa a început discuția mea cu un bărbat excelent, în vârstă de 80 de ani, dar cu un aspect fizic și mintal de invidiat.
Eram într-una din călătoriile alea lungi, în care îți dorești să ai alături o companie bună. 🙂 Marele meu noroc este că am ocazia să cunosc, de cele mai multe ori, astfel de oameni în aventurile mele. 🙂
L-am întrebat care este secretul longevității lui, având în vedere că a avut o viață atât de tumultuoasă, în care s-au inclus războaie, deportări, foamete și torturi psihologice în vederea atingerii unui ideal iluzoriu al comunismului.
Mi-a răspuns doar atât: “Fiecare om decide cât vrea să trăiască, prin stilul de viață pe care și-l creează. Lumea a evoluat, mi-a zis, lumea în care trăim astăzi îți oferă toate posibilitățile, tot de ce ai nevoie este să îți dorești să perseverezi”.
Îți mărturisesc că entuziasmul meu nu are margini atunci când cunosc astfel de oameni.
În astfel de cazuri nu-mi pot ascunde emoțiile, pentru că sunt încântată de:
- Oameni care au îndurat evenimente pe care noi, viețuitorii acestei generații, nu știu dacă am fi în stare să le tolerăm, și totuși s-au reinventat constant;
- Oameni care au reușit să se adapteze schimbărilor sociale, deși au trăit în timpuri atât de diferite de cele actuale;
- Oameni care nu s-au împiedicat de dureri și eșecuri, ci, dimpotrivă, s-au ridicat mai sus de atât și au dat o mână de ajutor și celor din jur.
Oare nu e o binecuvântare o întâlnire cu un astfel de om? Și, cel mai important, să-l întâlnești atunci când ai senzația că ți-ai pierdut, oarecum, direcția spre care te îndreptai inițial.
Era o perioadă din viața mea, în care începusem să mă identific cu problemele mele.
Mă întrebam din ce în ce mai des cum se face că ne propunem scopuri mărețe, alergăm după ele cu limba scoasă și atunci când le realizăm ajungem să ne dăm seama că ele nu ne aduc nici o satisfacție. Deși suntem mândri că ne-am hrănit ego-ul, dovedindu-i că am reușit, rămânem la fel de goi și debusolați.
E minunat să îți poți diagnostica problemele, dar, pe cât de minunat, pe atât de absurd, e să te simți neputincios în propria viață, deși conștientizezi tot ce ți se întâmplă. 🙂
Mi-am amintit de vorba unui mare maestru, care spunea:
„Fiecare terapeut are nevoie de propriul terapeut”
Cât adevăr!
Poți fi expert în ceea ce faci, dar când e vorba de tine, de cele mai multe ori, toată teoria pe care o cunoști își pierde din semnificație.
E trist că în loc să ne privim potențialul prin prisma viitorului, ne privim potențialul prin prisma trecutului.
Eckhart Tolle era cel care spunea că:
„Viitorul este o replică a trecutului”
Cum se face că ne credem incapabili de a sări mai sus decât suntem (sau am fost în trecut), dar, totuși, visăm la un viitor strălucit? Să fie oare trecutul nostru mai important ca viitorul? Să fie oare trecutul o fantomă a viitorului?
Răspunsul este da, numai în cazul în care începem să credem, cu adevărat, în acest lucru.
Greșeala noastră este că, continuăm să trăim cu credințe disfuncționale, de care, culmea, suntem conștienți.
În psihoterapie există un principiu de bază care spune că:
Atunci când schimbăm cognițiile (percepțiile informaționale) despre anumite lucruri, schimbăm, automat, și comportamentul
Prin urmare, nu comportamentul nostru este distrugător, ci cognițiile la nivel conștient sau subconștient care dirijează comportamentul nostru. Dacă am fi mai atenți, ne-am da seama că tot ce credem despre orice lucru din viața noastră se manifestă în atitudinea pe care o avem asupra acelui lucru.
Întrebarea mea este de ce adoptăm, cu bună conștiință, credințe care ne sabotează?
- Ne dorim vieți sociale bogate, dar credem că lumea e un loc amenințător și că nu există oameni în care putem avea încredere.
- Ne dorim relații împlinite, dar credem că bărbații/femeile sunt toți/toate la fel și evităm să ne deschidem în relațiile în care ne implicăm.
- Ne dorim bunăstare materială, dar credem că oamenii care au succes în acest domeniu sunt niște hoți și nu merită respectul etc.
De cele mai multe ori, credințele noastre sunt în contradictoriu cu ceea ce afirmăm că ne dorim. Adoptate conștient sau nu, acestea stau la baza vieții pe care o trăim.
Procesul de depistare a acestora este unul lung și anevoios, de aceea puțini sunt cei care se aventurează în el.
Un om inteligent însă este conștient de faptul că percepțiile disfuncționale pot avea urmări semnificative asupra personalității sale. Eu încă și astăzi lupt cu unele din ele, care s-au transformat în fobii, ce și-au lăsat amprenta asupra mea.
Am început să cred că munca asupra propriilor emoții este destinată doar celor care simt, undeva în adâncul lor, că vor avea succes, pentru că cei care nu se cred capabili de a duce o astfel de muncă la bun sfârșit, nici nu se apucă de ea.
Am făcut de curând o ședință de terapie, pentru a încerca să descopăr, împreuna cu specialistul, care sunt percepțiile subconștiente ce stau la baza anumitor comportamente disfuncționale pe care le-am adoptat de ceva timp.
E uimitor să îți dai seama că, deși cunoști atâtea lucruri teoretice, cel mai greu e să le aplici pe tine însuți. Și e și mai absurd faptul că, deși ești conștient de credințele tale, continui să le utilizezi în viața ta, pentru că acestea, în timp, ți-au devenit mult prea familiare pentru a renunța la ele. 😀
Același bărbat de 80 de ani, pe care l-am întâlnit în acea zi norocoasă, mi-a zis că fiecare dintre noi trăiește mai multe vieți într-o singură existență, nu suntem aceleași personalități de la început până la sfârșit, ne reinventăm mereu, cu fiecare nivel pe care-l atingem. Deși există și cazuri excepționale, nimeni nu mai este astăzi cel care a fost acum 5 ani, așa cum nimeni nu se mai conduce astăzi după principiile de viață pe care le avea acum 5, 6 sau 10 ani.
Cunoștințele, fie cele teoretice, fie cele practice, șlefuiesc din noi personalități noi. Experiențele de viață ne ridică pe nivele diferite.
Sinele nostru este mereu flămând de schimbare
Există un exercițiu psihologic, care de-a lungul timpului, practicat pe diverși pacienți, a avut rezultate uluitoare asupra personalității acestora. Acesta se bazează pe ideea de a te descrie pe tine cum te vezi în 5 ani. În engleză sună original: Describe your best possible self in 5 years.
Cum te vezi în 5 ani?
Unde ești?
Cu ce te ocupi?
Ce pasiuni ai?
Cum arată viața ta socială, profesională, personală?
Studiile au dovedit că cei care au descris amănunțit viața lor din 5 ani de acum încolo, au reușit să obțină ceea ce au vizualizat în proporție de 98 la sută.
Cel mai ciudat e faptul că atunci când ajungi acolo unde te descrii, te întrebi cum se face că ți-ai propus atât de puțin și începi să îți dorești mai mult și mai mult.
Asta dovedește încă o dată câtă nevoie are ființa umană de schimbare. Asta dovedește că nimic nu e static în această lume, totul e într-o continuă mișcare, și dacă îți imaginezi că va exista un moment în viața ta în care să zici: „Gata, aici am vrut să ajung, mă opresc și aleg să rămân aici”, te înșeli.
Nu vei rămâne niciodată acolo unde ești, chiar dacă îți vei dori, din toată inima, acest lucru, viața nu te va lăsa și, cel mai rău, este că:
Dacă vei alegi să stai nemișcat în mijlocul oceanului, valurile te vor duce în destinația lor, care, nu se știe, dacă îți va fi pe plac
Din clipa când ne-am născut și până la ultima noastră suflare suntem într-o continuă evoluție – acesta e adevărul, ne place sau nu.
Stabilitatea este un mit, comoditatea este o iluzie, viața ne mișcă din loc, iar valurile ei ne duc acolo unde nu întotdeauna ne dorim să fim, așa că, ce ține de mine, prefer să-mi aleg eu destinațiile, luptând uneori chiar împotriva curenților.
Un mare maestru al sufletelor spunea atât de bine că:
“Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mișcare continuă. Dar oamenii au impresia că ei înșiși reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viața este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viața este mai abundentă. Iar o viață abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă”
Am învățat să trăiesc după un principiu: chiar și atunci când ai senzația că toți în jurul tău stau, ridică-te și mișcă-te, un pas în plus e o treaptă mai sus, iar o treaptă mai sus e o șansă la o viață mai bună.
Eu te îmbrățișez cu dragoste și sunt foarte fericită că am revenit la proiectul meu de suflet Arta de a fi tu, pentru că în fiecare zi învăț arta de a fi eu. 🙂
Tu ce ai învățat în tot acest timp, în care eu am lipsit din viața ta?
P.S. Îți sunt, cu adevărat, recunoscătoare că nu ai încetat să-mi spui poveștile tale, chiar și atunci când proiectul Arta de a fi TU, propriu-zis, nu mai era. Mă bucur că avem ocazia să ne continuăm drumul evoluției împreună. Fii alături de mine și vei avea parte de surprize pe care le aștepți demult. 🙂
