Ce Direcție Are Viața ta?

„Fericirea nu este decât o atitudine a spiritului, pentru care trebuie să te simți predispus”

(Andree Roberti „Cum să te psihanalizezi singur”)

Uneori am senzația că ne dorim, cu orice preț, să ne ratam viața, pentru ca ajungând într-un moment dat, să avem de ce să o luăm de la capăt, pentru a face ceea ce ne dorim cu adevărat.

Omul este singura ființă capabilă să simtă și omul este singura ființă care desenează cercuri restrânse în jurul lui și apoi se rotește în ele, plângându-se că nu găsește scăparea.

Te-ai întrebat vreodată ce ai fi în stare să faci pentru a ajunge acolo unde îți dorești?

Te-ai gândit vreodată că tot ce ți se întâmplă nu este nici „mâna sorții”, nici ceea ce era „predestinat” să trăiești, ci doar un rezultat al credințelor pe care le-ai adoptat și le-ai lăsat să îți guvernează viața ani în șir?

Toate dramele prin care trecem sunt, în mare parte, create de propria minte. Deși nu stă în puterea noastră să alegem anumite circumstanțe din viața noastră, alegem să reacționăm la ele într-un fel sau altul.

• Noi nu putem alege familiile în care ne naștem, dar putem alege să ne raportăm la ele într-un fel sau altul;
• Noi nu alegem copilăria pe care o avem, dar putem păstra în amintire doar momentele frumoase sau doar momentele urâte;

Din momentul în care am început a conștientiza anumite lucruri, nu mai există nici un argument care ne-ar scuza reacțiile impulsive.

Problemele emoționale își au rădăcina, de cele mai multe ori, în conflictele interioare nerezolvate, care le-am tratat ca pe glume la momentul respectiv.

Dacă ar avea cine să ne spună că există nevroze și fobii care se tratează ani și ani, probabil am avea cu toții altă atitudine asupra noastră.

Dacă ar avea cine să ne spună că orice emoție refulată are drept rezultat dezvoltarea anxietății și tulburărilor nervoase, probabil am fi mai atenți la tot ce se petrece cu noi la nivel emoțional.

Dar cine să ne spună toate lucrurile astea, de unde să le învățăm, atâta timp cât societatea ne vrea pe toți la standardele mediocre, create de oameni mediocri?

Marele maestru al psihanalizei Carl Gustav Jung scria, într-unul din profundele sale cercetări, că au existat pacienți pe care i-a tratat aproape 15 ani de anumite nevroze. Mai pare asta o glumă oare?

Pai da, ai să-mi spui, și dacă unele nevroze și probleme de acest gen se tratează în 15 ani, de ce m-aș mai apuca de ele, oare nu trăiesc bine și așa?

Asta e atitudinea multora dintre noi și nu am decât un singur răspuns la astfel de întrebări: da, poți trăi cu nevrozele tale atâta timp cât nu îți pasă de tine și ceea ce simți.

Personal, aleg să mă tratez ani și ani, doar pentru că știu că a mă lăsa baltă nu e cea mai potrivită alegere pentru mine și ceea ce-mi doresc să fiu în viitorul meu.

Conform alchimiei, știința apărută în Egiptul antic, care urmărea găsirea „elixirului vieții”, orice element conține în interiorul lui, opusul lui

Deci, dacă sufăr de fobie socială, înseamnă că, undeva în interiorul meu, sunt un om foarte sociabil și ador să vorbesc pentru alții și să mă fac înțeles.

Dacă susțin că sunt un nefamilist convins, înseamnă că în interiorul meu, am undeva ascuns dorința de a avea o relație împlinită și de a crea o familie frumoasă.

Dacă nu-mi pot exprima emoțiile și sentimentele față de alții, înseamnă că odată am făcut acest lucru și, fiind respins, ignorat sau abandonat, am preferat să nu mai fac acest lucru, deși îmi doresc din toată inima să le pot spune celor care-mi sunt dragi ce simt pentru ei.

Toate problemele de ordin psihologic, cumulate în timp, nu sunt decât o metodă de negare pe care o dezvoltă mintea umană, pentru a ne proteja de o eventuală durere.

Adoptăm măști de protecție, doar pentru a anticipa o viitoare suferință.

Am fi ipocriți dacă am spune că nu ne dorim să ne simțim iubiți, protejați și să simțim că cineva are nevoie de noi.

Nevoia de apartenență este una fundamentală în ierarhia nevoilor umane.

Dacă am fi conștienți de impactul anumitor emoții asupra naostră, am înțelege că:

• Nimic nu poate sta sub presiune fără ca, la un moment dat, să iasă la suprafață.
• A trăi în minciună cu noi înșine, e cea mai mare tortură pe care o poate percepe spiritul uman.
• Va veni ziua în care, o singură experiență, specifică emoției refulate, va trezi, și mai dureros, ceea ce încercăm să ascundem cu atâta grijă.

Tot ce ascundem iese la suprafață și tot ce stă la suprafață nu mai poate fi ascuns

Și tot noi, în loc să fim toleranți și îngăduitori cu ceea ce simțim, ne plângem de personalitățile noastre problematice, care ne distrug viața, ne criticăm dur atunci când nu reușim să ajungem la nivelul pe care ne vizualizăm, ne judecăm aspru când nu reușim să fim perfecți.

Oare nu e mai ușor să ne întrebăm care sunt cauzele care au dus la apariția acestor comportamente?

De ce nu facem un efort să ne amintim ce am trăit în trecutul nostru că am dezvoltat frici patologice și fobii severe?

Și, cel mai important, cum am ajuns să fim ceea ce suntem în acest moment?

Eu nu am încetat nici o clipă să mă analizez.

Am încetat să fug de mine, să mă prefac că nu înțeleg ce simt, să mă ignor, să „dau skip” la anumite comportamente, să neg că ceea ce simt e doar o emoție trecătoare etc.

Am fost întrebată de multe ori dacă îmi las mintea să se relaxeze vreodată. Cercetarea asupra mea a devenit pentru mine un stil de viață, nu o misiune de îndeplinit, care, odată realizată, te face să răsufli ușurat.

„Dacă veți cunoaște adevăratul Sine, îl veți cunoaște pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este ascuns și învelit ca miezul într-o coajă de nucă”, spunea Carl Gustav Jung în cartea sa „Personalitate și transfer”

Sigur, nu e ușor să diseci fiecare emoție sau fiecare gând inopinat care îți străbate mintea, dar, cu siguranță, nu e mai simplu nici să tolerezi stările tale distructive care nu te caracterizează.

Mi-a intrat foarte bine în cap o idee de la unul din cursurile de master pe care-l urmez:

A te accepta necondiționat înseamnă a te accepta ca om, nu și comportamentele tale distructive

Există cu adevărat o limită a acceptării necondiționate, acea limită se termină acolo unde încep comportamentele distrugătoare.

Noi nu suntem comportamentele noastre, fiecare dintre noi răspunde pentru ceea ce face și nu maturitatea ne obligă să facem acest lucru, ci nivelul intelectual la care am ajuns.

E adevărat că maturitatea implică responsabilitate, dar oare cine nu cunoaște maturi care aruncă toate responsabilitățile lor pe umerii altora? Din păcate însă nici măcar această cale aleasă nu le poate garante lipsa conflictelor și problemelor emoționale.

Nu e nevoie de multă inteligență pentru a ne rata viață, dar e nevoie de multă inteligență emoțională pentru a ne lua în mâini propria viață și a-i da o direcție.

Aștept să-mi spui ce direcție are viața ta și dacă nu are încă una, care ar fi aceea care ți-ar plăcea să o aibă?

 

Eugenia