Fuga Prin Propria Viață – Rezultate și Consecințe

Toate măștile au un punct comun: atunci când o persoană poartă masca, este inconștientă de acest lucru. Din contră, cei din jurul ei văd destul de ușor masca pe care o poartă acea persoană – Lisa Bourbeou, „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine”.

În fuga ta prin viață, de câte ori te-ai oprit să-ți observi comportamentele? În disperata alergare pentru a-ți menține existența pe un anumit nivel, de câte ori ți-ai analizat faptele și dedesubturile lor?

Avem senzația, de multe ori, că fugind dintr-un loc în altul, „facem ceva” pentru viața noastră, când, de fapt, stăm pe loc mai mult decât ne-am putea imagina.

Am rămas, pur și simplu, încremenită, la fiecare dintre paginile cărții Lisei Bourbeou, pentru că m-am încadrat atât de bine în tiparul fugarului, încât toate comportamentele mele, fără răspuns odată, au căpătat un contur clar acum.

Am descoperit în mine acel fugar, pe care-l descrie aceasta, cu bagajul mereu pregătit lângă ușă, gata să-l pună în spate de fiecare dată când adulmecă (sau, cel puțin așa crede) apropierea unei respingeri.

Tristul adevăr este că, de multe ori, nereușind să ne decidem concret unde ne dorim să ne trăim viețile, construind ceva valoros, alergăm prin propria existență cu pași mari, depărtându-ne, din ce în ce mai mult, de ceea ce suntem cu adevărat.

Ne e frică să fim respinși – acesta este adevărul pe care refuzăm adesea să-l recunoaștem măcar pentru noi înșine.

Preferăm să legăm relații superficiale, fugind, cât ne țin picioarele, de implicare emoțională, iar după aceea să ne plângem de propria nefericire.

Preferăm să ne mutăm viețile dintr-un loc în altul, pentru ca apoi, la un moment dat, să ne dăm seama că nu am construit nicăieri nimic.

Într-un final, preferăm să fim fugarii, prezenți astăzi și străini mâine, pe care nu-i poți găsi niciodată într-un singur loc atunci când ai nevoie de ei.

Conștienți sau nu, rana de respingere netratată, se activează în noi de fiecare dată când este atinsă, măcar și cu un vârf de deget.

Am suferit respingeri dureroase în copilăriile noastre și continuăm, la nivel subconștient, să alegem experiențe cât mai relevante acestora, pentru a ne confirma credința disfuncțională, conform căreia “merităm” să fim respinși, într-un mod sau altul.

Cea mai mare problemă este că neștiind nimic despre consecințele acestei răni netratate asupra prezentului și viitorului nostru, luptăm pentru a ne schimba, când, de fapt, ar trebui să luptăm pentru a ne vindeca.

Propria pedeapsă nu este o soluție în nici o situație, ea nici nu tratează, dar nici nu schimbă ceva, dimpotrivă, ne accentuează ideea că nu suntem “demni” de a avea mai mult.

Propria analiză, însă, ne va conduce la ideea că orice rană poate fi tratată, atâta timp cât ne aplecăm asupra ei, o investigăm și îi găsim “medicamentul” potrivit.

Rana fugarului, care este, de fapt, întruchiparea fricii de a fi respins, are o singură soluție: aceea de a te impune să stai și să lupți acolo unde îți dorești să stai, pentru ceea ce ți-ai propus inițial, atunci când “adulmeci” prima respingere.

Fuga la primul obstacol, renunțarea după prima respingere, pregătirea bagajului la prima nemulțumire nu sunt, nici pe departe, soluțiile potrivite pentru tratarea rănii despre care vorbim.

Toleranță la respingere și încrederea că poți reuși, chiar și atunci când ești refuzat, în nenumărate rânduri – despre asta vorbim aici.

Respingerea este programată, adesea, la nivel subconștient, de noi, fugarii.

Fără a fi conștienți, ne programăm respingerile, iar acestea realizându-se, avem o dovadă a insuccesului, la care „ne-am așteptat”. E aceeași emoție a satisfacției realizării unui lucru pe care l-am anticipat – „Ei, nu ți-am spus eu că nu voi reuși?”

Dar nu acest tip de reușită ar trebui să ne genereze aceste emoții. 😆 

Am auzit un banc foarte drăguț de curând, referitor la acest subiect. Cică un domn stătea dimineața în metrou și se gândea:

„Ce zi proastă o să am azi. Imediat ajung la muncă, unde șeful sigur a găsit deja un motiv pentru a striga la mine, la pauza de masă mă văd cu colegul de serviciu, care e mereu nemulțumit, acasă soția iar e pusă pe scandal, eu care îmi sacrific viața să fac bani, pentru a o întreține pe ea și pe fiica mea, care ajunge acasă o dată la trei zile, făcând din petreceri un stil de viață”.

În tot acest timp, îngerașul stă pe umărul lui cel drept, notând ceva într-un carnețel și zice: „Ciudate dorințe, dar dacă îți dorești aceste lucruri cu adevărat…”

„Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să și primești”, vorba cântecului. 😉

Rana respingerii o cărăm cu noi din copilărie, din relația cu cei care ne-au crescut, și nu există metode de a da timpul înapoi, dar există o metodă de a o trata, aceea de a fi conștienți și a o accepta, înainte de toate.

Apoi, cu putere și voință organizată, este important să facem exact lucrurile pe care evităm să le facem, din frica de a fi respinși, și mă refer aici, în mod deosebit, la:

• Crearea și implicarea în relații de lungă durată (orice tip de relație).
• Alegerea și stabilirea unui loc de trai (țară, oraș) și construirea, la propriu și la figurat, unui acasă în acel loc.
• Continuarea scopului, după primele piedici, care au stat în calea acestuia.

Din poveștile voastre, dar și din propria poveste, am învățat că a fugi dintr-un loc în altul, în căutarea unui acasă, nu e atât de complicat, pe cât este a te stabili într-un loc care ți se potrivește și a începe să-ți construiești viața, la cel mai direct mod, acolo.

Există în fiecare dintre noi un bagaj imens din trecutul nostru, pe care-l purtăm oriunde mergem. Bagajul conține lucruri utile și mai puțin utile, dar cum valorificăm fiecare dintre componentele acestuia, ține doar de noi. Iar rănile copilăriei pot fi tratate atunci când acestea sunt conștientizate, acceptate și se lucrează asupra lor.

Tu cât de mult valorifici ceea ce porți în bagajul tău?

Te las să te gândești la aceste lucruri și aștept cu mare drag răspunsurile tale, atunci când simți nevoia să le împărtășești. Până atunci te îmbrățișez cu dragoste, până data viitoare.

Eugenia

P.S. Vă mulțumesc tuturor celor care ați completat și mulțumesc anticipat și celor care veți mai completa chestionarele, pentru faptul că mi-ați dat direcția spre care să mă orientez, în vederea atingerii obiectivului acestui proiect. Implicarea are întotdeauna rezultate. 😉