Michael Jackson, Berlin 1989, din “Dancing the dream”:
“Ei urau acel Perete, dar ce puteau face? Era prea puternic pentru a fi dărâmat. Le era frică de el, dar oare nu ăsta era scopul lui? Mulți care au încercat să-l urce au fost uciși.
Ei nu aveau încredere în acel Perete, dar cine ar fi avut? Dușmanii lor au refuzat să dărâme măcar o cărămidă, în ciuda multitudiniii discuțiilor despre pace care s-au purtat.
Peretele a râs aprig: “Vă dau o lecție bună“, s-a lăudat el. “Dacă vreți să construiți pentru o eternitate, nu vă bateți capul de pietre. Ura, frica și neîncrederea sunt mult mai puternice”.
Ei știau că Peretele are dreptate și aproape că au renunțat. Un singur lucru însă îi mai oprea: faptul că în cealaltă parte se aflau bunicile, verișorii, surorile, soțiile, fețele iubite ale oamenilor care tânjeau după ei.
“Ce se întâmplă?” a întrebat Peretele clătinându-se.
Fără ca ei înșiși să înțeleagă ce fac, ei au început să-i caute prin el pe cei dragi. Tăcută, de la unul la altul, iubirea a început să-și facă treabă fără a fi văzută.
“Încetați!” a strigat Peretele. “Mă dărâm!” Dar era prea târziu. Milioane de inimi s-au regăsit.
Peretele a căzut înainte ca ei să îl doboare”.
Concluzie: Unicul perete real din viață este cel pe care-l construim noi înșine.
