„Meritul tău real constă în faptul că ești”

(Ben Renshaw „Succesul este o stare de spirit”)

De multe ori am senzația că adevăratele probleme ale omenirii au o singură sursă: lipsa de curaj. Oamenii s-au obișnuit atât de mult cu modul lor de a fi astăzi, încât le e frică măcar să se gândească că ar putea fi altfel mâine.

Nu știu dacă m-am născut sau am devenit pe parcurs un „om complicat”.

A existat o perioadă lungă în viața mea în care nu eram deloc mulțumită cu ceea ce eram. Și, da, m-am prins și eu în capcana că, deși nemulțumită de mine, lipsită totuși de dorința de a face schimbări. Știa ce știa Fred Smith când spunea că:

“Ești așa cum ești pentru ca așa vrei să fii. Dacă realmente ai vrea să fii altfel, ai fi deja în plin proces de schimbare”

Probabil, într-adevăr, atunci când starea în care ne aflăm este oarecum convenabilă minții noastre, schimbările sunt prea dificil de implementat.

Am descoperit pe parcurs că noi, oamenii, avem tendința de a ne plafona. În fuga după supraviețuire, ne limităm atât de mult la nevoile zilnice, încât uităm, cu desăvârșire, că avem și nevoi spirituale ce lasă goluri imense, dacă nu sunt satisfăcute. În mintea noastră însă, de multe ori, nu încape ideea că suntem extraordinari, că putem fi mai mult azi decât am fost ieri.

E păcat că renunțăm la noi pentru a satisface anumite nevoi sociale, pentru a fi pe placul cuiva, pentru a nu fi priviți ciudat etc.

Oare când nu o să ne mai pese de toate lucrurile astea și, oare când, Doamne, o sa începem să ne gândim cu mai multă seriozitate la viețile noastre?

Mă simt mândră să spun că am reușit să depășesc perioada în care nevoile altora erau prioritare nevoilor mele.

Recunosc, de multe ori mă arunc cu capul înaintea experiențelor care nu știu exact ce influență vor avea asupra mea ca personalitate, tot ceea ce-mi permit însă să fac din mine știu că nu este nimic altceva decât o treaptă în plus pentru evoluția personală.

Rămân și acum surprinsă de multe ori de alegerile, inexplicabile pentru unii, pe care le fac și îmi aduc realizare spirituală pe parcurs. Mi s-a spus de multe ori că fac alegeri prea îndrăznețe și am planuri prea mărețe pentru nivelul meu.

Da, eu nu m-am născut la nivelul la care sunt, dar am reușit să ajung ceea ce sunt astăzi datorită curajului de a visa și de a face lucruri care păreau fără șansă de reușită. Și, am profunda credință de viață că:

Atunci când ai curaj să crezi că ai să poți să fii mai mult decât ești, mintea nu te dezamăgește.

Adevărul simplu, demonstrat științific, este că creierul uman nu face diferență dintre realitate și imaginar. Astfel, dacă te vezi pe tine sus, la un moment dat vei ajunge acolo, și, invers, dacă te vezi un om mic, nedemn de nimic, acolo vei fi mereu.

Imaginea proprie pe care o vezi în tine despre tine este reflecția a ceea ce ești azi și ceea ce vei fi mâine. Tu dictezi curajul cu care te privești.

În drumul pe care l-am parcurs până acum în dezvoltarea personală și în a-i ajuta pe alții în propria descoperire am înțeles un lucru primordial: toți avem nevoie de ghidare, dar ghidându-i pe alții, reușești să descoperi în tine calități pe care nu le-ai știut până la un anumit moment al existenței tale.

Am mai înțeles că există o singură regulă în procesul dezvoltării proprii și a ghidării celor din jur: nu lua niciodată durerile altora asupra ta!

E adevărat că m-am născut oarecum cu o empatie mai dezvoltată ca a celor din jurul meu, iar acest lucru m-a determianat, o bună perioadă de timp, să lupt, cu aceeași intensitate, cu durerea celor ce mă înconjoară, la fel ca ei.

Oamenii mi-au încredințat de multe ori poveștile lor de viață, iar eu le-am luat atât de personal, încât am trăit cu ele și am simțit durerea la aceeași intensitate. Dar, nimeni nu are nevoie să simți ceea ce simte el, pentru că empatie înseamnă a reuși să te transpui în papucii celui de lângă tine, dar nu a trăi în ei.

Eu am încetat să mai fac acest lucru, am încetat să trăiesc în papucii celor din jurul meu, pentru că îmi doresc, din toată inima, să trăiesc în papucii mei, oricât de greu îmi este.

Da, uneori e al naibii de greu să-i port vara, plini de noroi, dar nu renunț la ei și am să merg cu ei până la capăt.

Nu mai vreau să port papucii altora pentru o muncă de auto-sacrificare. Și, vai, cât mi-aș dori ca fiecare să înțeleagă aceste lucruri, pentru a nu purta poveri străine pe proprii umeri.

Mi-aș dori ca oamenii să pătrundă în adevărata esență a empatiei. Mi-aș dori ca oamenii să-și trăiască viețile proprii înainte de a le trăi pe ale altora.

Nu știu cum se face că toți suntem experți în a rezolva problemele altora, dar căutăm experți pentru a ne rezolva propriile conflicte interioare.

Știu, munca asupra propriei persoane este una foarte grea, dar mai știu că dacă nu te apuci de ea la timpul potrivit riști să-ți ratezi întreaga viață.

Nu are importanță când conștientizezi acest lucru, important este să realizezi cât de valoroasă este existența ta și cât de multe poți face cu ea.

Îmi scriu mulți oameni mesaje cu idei identice: „Eugenia, insiști pe faptul că trebuie să mă apuc de muncă asupra mea, dar cum să o fac, dacă am doi copii care trebuie hrăniți și o familie ce trebuie întreținută?”

Păi bine, cine ți-a zis că trebuie să renunți la familie pentru a lucra asupra ta? Am crezut și eu, mulți ani la rând, în proasta idee că dacă ai o familie trebuie să renunți la tine și la dezvoltarea personală.

De aceea am preferat să nu fiu implicată într-un cuplu de durată, pentru că aveam mereu senzația că singură funcționez mai bine.

Asta până în momentul în care am realizat că propria evoluție și relația de cuplu merg mână în mână în creșterea personală.

Sunt sigură că oamenii care te iubesc cu adevărat nu te limitează în visurile tale, iar copiii, deși nu înțeleg multe principii de viață ale adulților, înțeleg, cu certitudine când părinții sunt fericiți și când suferă.

Am spus întotdeauna că un copil este mai mult decât o creatură a unui adult, un copil adesea înțelege și vede mai multe lucruri decât vedem noi, adulții, blocați de multe ori în propriile credințe.

Oare un copil nu ar fi mai fericit să-și vadă părintele mai puține ore pe zi, dar împlinit și împăcat cu sine însuși, decât să-și vadă părintele non-stop lângă el, dar frustrat și plin de resentimente?

Noi nu ne dăm seama, dar toate frustrările noastre se transpun asupra copiilor și a oamenilor pe care-i iubim.

  • Ce vină are partenerul tău de viață că tu n-ai avut curajul să-ți impui visurile ca și priorități în viața ta?
  • Ce vină au copii că tu nu ai reușit să înțelegi că autosacrificarea nu este o dovadă de iubire?
  • Și până la urmă, ce vină au cei ce fac parte din viața ta, că te-ai plafonat în lupta pentru „a face față” la toate?

E adevărat, nu sunt mamă, dar am avut atât de multe interacțiuni cu copiii în viața mea, încât am senzația că am făcut o școală de parenting până acum. 🙂

Am înțeles un singur lucru despre copii de o importanță majoră: în mintea copiilor încape o singură idee, aceea că părinții lor trebuie să fie cei mai fericiți oameni pe care-i cunosc ei. Deci, asta e datoria fiecărui părinte față de propriul copil: aceea ca prin propria fericire să reușească să-și facă fericit și copiii.

Ce-ar fi să nu dăm vina pe copii, pe parteneri, pe prieteni, pe părinți etc., pentru faptul că noi nu avem curajul să facem o prioritate din visurile noastre?

Nimeni nu este responsabil pentru frustrările noastre, pentru că, ne place sau nu, suntem singurii care le creăm prin alegerile pe care le facem și prin acțiunile pe care le întreprindem.

Minunatul Randy Gage avea o vorbă foarte bună în unul din discursurile lui:

„Nu vă folosiți copiii ca o scuză să nu faceți treabă, folosiți-vă copiii ca un motiv să faceți treabă”

Și, da, oare cum ar arăta viața noastră dacă am privi oamenii scumpi ca pe surse de inspirații, nu ca pe motive de stagnare?

Oare cum ar arăta viața noastră dacă am reuși să ne spunem nouă Da, înainte de a le spune celor din jur, indiferent că e părinte, soț, soție, copil, prieten etc.?

Când îți spui ție Da, toată lumea pare că e cu tine, nu împotriva ta, pentru că exprimarea propriilor valori în fața altora te creează pe tine ca personalitate în societatea în care trăiești.

Mi-aș dori să cred că fiecare om își cunoaște valorile și le pune în capul existenței sale.

Indiferent că azi ai valori diferite de cele de ieri, indiferent că mâine vei avea valori diferite de cele de azi, ceea ce contează este însăși faptul că CREZI în ceva și acel ceva are o importanță deosebită pentru tine, pentru că:

Omul fără credință e ca pilotul care nu cunoaște destinația, niciodată nu va ști unde aterizeze

Te las să-ți stabilești destinația înainte de a-ți lua zborul. Te las să-ți determini valorile cu adevărat importante pentru tine.

 

Iar eu te îmbrățișez cu toată dragostea mea și îți mulțumesc că ai ales să faci parte din comunitatea oamenilor puternici, care suntem! 🙂

Eugenia

Leave a comment