Tu, Omule, Tot ai Mamă?

„Eugenia, tu ai mamă?” – asta a fost întrebarea surprinzătoarea a unei fetițe de 7 ani de la „After school”-ul în care sunt implicată de curând.

Recunosc, am rămas un pic blocată, dar am reușit cumva să-i răspund cu blândețe copilei că… am mamă, dar e departe de mine acum.

A tăcut, o tăcere care parcă nu se mai sfârșea. Nici eu, în lașitatea mea referitor la acest subiect, nu am reușit să o mai întreb ceva, pentru că, deși adult fiind, mă prind de multe ori flămândă de dragoste maternă.

Am ieșit afară împreună cu ea, pentru a o conduce la stația de unde trebuia să ia autobuzul spre casă. Deși era un frig care îți intra în oase, nu avea pe ea decât o geacă subțire.

Am întrebat-o unde-i sunt căciulița și mănușile și mi-a răspuns că ea nu le are, dar… nu-i este frig.

Am încercat să aflu povestea acestui copil mai târziu, pentru a înțelege ce se întâmplă cu adevărat în suflețelul ei. Ulterior am aflat că mama ei murise de curând, ea mai avea un frățior, iar tatăl trăia cu o concubină care nu se comporta nici pe departe ca o mamă cu cei doi copii ai lui din prima căsnicie.

Imaginea acelei copile: micuță, firavă, blândă și cerșind mereu parcă afecțiune maternă mi-a rămas și acum pe retină. Am încercat să înțeleg de ce din zecile de cazuri pe care le cunosc zilnic, acesta m-a marcat atât de profund.

Am reușit, desigur, să fac o legătură între nevoia acestui copil de a avea o mamă și foamea mea de adult mereu nesatisfăcută de iubire maternă.

E incredibil cât de copii rămânem în noi chiar și atunci când suntem adulți.

E incredibil cât de independenți putem fi în viața de zi cu zi, și cât de „zbuciumați emoțional” atunci când vine vorba de anumite subiecte.

M-am tot gândit la „fetița fără căciuliță” zilele astea. Mi-am amintit cât de vinovată m-am simțit eu, după ce am aflat adevăratul diagnostic al mamei mele, pentru faptul că i-am purtat pică și oarecum am considerat-o responsabilă de eforturile mele supraomenești pe care le-am făcut de la 17 ani pentru a-mi crea o viață cât de cât stabilă emoțional și financiar.

Când am înțeles că ființa care mi-a dat viață nu e vinovată de boala cu care este și ea nevoită să trăiască, mi s-a luat o piatră de pe inimă și asta pentru că mi-am dat seama că niciodată nu m-a rănit intenționat.

Această fetiță cu zâmbetul pe buze și cu ochișorii triști mi-a amintit că mama e una, oricum ar fi, și merită a fi iubită, indiferent dacă ți-a fost sau nu alături în clipele în care ți-ai fi dorit să fie. Și spun aceste lucruri pentru că:

• Nici o mamă nu s-a născut pentru a fi… mamă, ci a învățat această meserie în timp, așa cum a știut ea mai bine.
• Nici o mamă nu s-a născut cu dexterități de a-și educa puiul.
• Nici o mamă nu e o ființă supranaturală, ci un om, ca oricare altul, cu emoții proprii – pe care reușește sau nu să le auto-gestioneze.

Am început să apreciez cu adevărat rolul de a fi mamă din momentul în care am văzut la ce sacrificii este în stare o femeie care a adus un copil pe lume pentru a-și vedea puiul fericit.

Din momentul în care ai reușit să înțelegi aceste lucruri, te poți considera un caz fericit.

Mesajul acestui articol este simplu și ți se potrivește ție, celui care citești, la fel de bine ca oricărui alt om din această lume.

Dacă ai o mamă, iubește-o, pe limba ei – așa cum vede ea iubirea.

Dacă ai o mamă, nu lupta pentru putere în relația cu ea, las-o să se creadă stăpână dacă asta o face să se simtă fericită, în schimb tu bucură-te de ea, atâta cât o ai în preajmă.

Dacă ai o mamă, nu arunca vina vieții tale asupra ei, pentru că ea ți-a dat atâta cât a reușit, din ceea ce a avut, dacă ar fi avut mai mult ți-ar fi dat, mulțumește-i pentru tot ce a făcut pentru tine și de aici încolo fă tu ceva mai bun din tine decât ceea ce a făcut ea.

Într-un final, dacă ai o mamă, fii fericit, pentru că apoi, după ce nu va mai fi, să nu îți muști pumnii că nu ai apreciat-o.

Îți dai seama cât de norocoși suntem că avem o mamă, oriunde și oricum ar fi ea?

Îți dai seama cum se simt cei care nu au nici cea mai mică ideea cum arată mama lor, măcar pentru a-i păstra imaginea în memorie de fiecare dată când povestesc imaginar cu ea?

Noi nu ne dăm seama de aceste lucruri decât atunci când poveștile altora ne marchează cumva, dar ce-ar fi ca înainte de a pierde ceva, să începem să-l prețuim?

Am să închei articolul cu poezia lui Grigore Vieru – Tu, iarbă tot ai mamă? – care este mai multe decât relevantă la tot ceea ce am scris aici.

Tu, iarbă, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când înverzeşti,
De ea îţi aminteşti.

Tu, floare, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când înfloreşti,
De ea îţi aminteşti.

Tu, steauă, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când te iveşti,
De ea îţi aminteşti.

Amintește-ți de mama, atâta timp cât îți este alături și te poți bucura de ea.

Îți doresc o iarnă ca în povești alături de cei care îți aduc căldură spirituală și te fac fericit. 🙂 😉