Poate că imobilitatea le este impusă lucrurilor din jur de certitudinea noastră că ele sunt ele și nu altele, de imobilitatea gândirii noastre în fața lor. – Marcel Proust

Sau poate că ea, ființa umană, pur și simplu nu are răbdarea și îngăduința necesară pentru a aștepta, urmând concomitent direcțiile ei intuitive, ceea ce viața a rezervat pentru ea?

“Ai încredere în viață. La momentul potrivit, “destinul” își va urma calea ” – la asta mă gândeam, fără să îmi dau seama, ieri, în timp ce îmi preparam prânzul pe fundalul unei muzici meditative.

Și, chiar în acel moment m-am oprit, ca pentru a-mi controla gândirea: “De când oare eu am început să vorbesc despre destin?”, m-am întrebat.

Eu, care am pus întotdeuna, fără nici o rezervă, uniforma de luptătoare pe mine, pornind la drum de fiecare dată cu principiul: “Nu există soartă, soarta o creăm noi“.

Cu toate astea, astăzi aud răsunând în mintea mea un concept nou, numit destin. Un concept pe care l-am evitat, pe cât posibil, în drumul meu de până acum. De ceva timp însă, spre uimirea mea, am început să îl adopostesc ca pe un copil orfan care ar avea nevoie de un cămin.

“Ciudat, mi-am zis, asta de unde mi-a mai venit?”

“Destinul omului capătă formă abia după anumite lupte importante pe care a trebuit să le ducă până într-un anumit punct, acel punct care va fi unul determinant pentru drumul lui de mai departe” – am auzit un răspuns în mintea mea, care parcă și-ar fi dorit să încheie șirul gândurilor mele contradictorii.

Poate că într-adevăr, abia după ce îi dovedești vieții că ai curaj, ea începe să creadă în tine și să te pună exact pe calea pe care trebuie să o urmezi?

Am auzit de multe ori ideea că fiecare om se naște cu o misiune.

De ce să fiu ipocrită și să spun că am ignorat această ideea cu bună știință? Nu, dimpotrivă, am fost tentată să cred în ea, însă niciodată, până de curând, nu am avut vreun insight care m-ar fi convins să devin adepta ei.

E adevărat că mi-am pierdut de multe ori direcția.

E adevărat că m-am rătăcit de multe ori până aici pe căi care nu mi-au aparținut.

E adevărat că am explotat drumuri necunoscute, oameni incompatibili cu ceea ce sunt, am încercat să forțez lucruri, să renunț la mine pentru a face anumite relații să funcționeze, am rănit, am fost rănită, cu toate astea am continuat…

Am continuat după fiecare experiență mai mult sau mai puțin dureroasă, să urmez acea luminiță de la capătul tunelului pe care am văzut-o întotdeauna cu ochii liberi înăuntrul meu.

“Văd că ai înțeles multe lucruri importante despre firea și existența umană, Eugenia. Dar mă gândesc că la 26 de ani, teoretic, abia ar trebui să faci cu adevărat primii pași în viață” – mi-a scris dăunăzi o cititoare, după ce i-am răspuns franc și fără nici o rezervă la întrebarea ce vârstă am.

Are dreptate și nu voi merge niciodată împotriva unui adevăr.

Vârsta este un indicator al experiențelor acumulate, nu și un indicator al inteligenței emoționale însă.

Și poate că anume acest lucru îmi dă curaj.

Grecii antici spuneau că inspirația sau muza pe care o are un artist nu este parte din el, ci este un spirit separat de el, care îl alege ca pe un canal de transmitere a anumitor idei.

La 26 de ani ai mei am încetat să cred că tot ce am făcut până acum a fost doar un șir de alegeri personale.

La 26 de ani am început să cred că fiecare om este ales să facă anumite lucruri.

La 26 de ani am început să cred că poate am fost aleasă să trec prin experiența unei familii disfuncționale, pentru a aprofunda pe pielea mea subiectul relațiilor interumane.

Poate am fost aleasă să cunosc mai mult de 15 culturi până acum, pentru a avea deschiderea de a pune pe hârtie idei renovatoare, diferite poate de cele cu care am fost obișnuiți într-o cultură limitată.

Poate am fost aleasă să trăiesc eșecuri peste eșecuri în viața personală, pentru a privi înăutrul meu și a-mi trata propriile răni legate de părinții mei.

Într-un final, poate am fost aleasă să am o hipersensibilitate greu de menținut adesea, pentru a o folosi în ceea ce se numește: pentru asta trăiesc.

Și poate greșesc, poate nu, dar la 26 de ani, după tot ce am trăit și cu certitudine urmează să mai trăiesc, am ajuns să cred că fiecare dintre noi este un ales: al vieții, al universului, al destinului sau oricum altfel vrei tu să le numești.

Astăzi nu mai cred că eu “i-am dat o lecție vieții” despre cât de puternică pot fi, astăzi cred că viața mi-a dat o lecție mie despre cum să ajung să îmi urmez drumul.

Dacă cineva i-ar fi spus acelui copil de 12 ani, care scria zilnic câte 3-4 pagini de caiet despre trările, visurile și dorințele lui, că va ajunge să persevereze și să trăiască din scris, poate că i-ar fi fost mai ușor, apoi, să înfrunte durerile și frustrările de care s-a ciocnit în lumea lui interioară.

Dacă cineva i-ar fi spus acelei adolescentei împrăștiate și confuze în propria existență, că visurile ei vor prinde, unul câte unul contur, în viața de adult, poate că intensitatea suferințelor vârstei ei ar fi fost mai mică.

Cu toate astea nici copilul, nici adolescentul, nici adultul de mai apoi, nu a încetat să scrie. Și au existat ani în care a scris doar pentru el, fără a publica undeva măcar un rând.

Au existat ani în care nu a știut ce să pună pe hârtie, deși cuvintele și ideile trăiau în el de multă vreme.

Au exista ani de disperare și dorință de abandon.

Au existat ani în care nici copilul, nici adolescentul, nici adultul nu a mai crezut în pasiunea lui.

Cu toate astea, paradoxal, a continuat să o facă.

Viața te pune exact pe drumul pe care trebuie să fii dacă perseverezi. Și poate că nu am dreptate atunci când încurajez această ideea, dar există câteva noțiuni, definițiile cărora le-am auzit pentru prima oară de la Elizabeth Gilbert și care m-au încurajat, la rândul meu, să continui să cred. Acestea sunt: hobby, job, carieră, vocație.

Hobby-ul, spune minunata autoare, te poate ajuta să descoperi părți neexplotate din tine, dar nu e musai să ai unul.

Jobul te ajută să îți plătești facturile și să trăiești în lumea materială, în care trăim cu toții și da, îți place sau nu, trebuie să îl ai.

Cariera este ceea ce poți face dintr-o activitate care îți aduce plăcere, dar nu e ceva fără de care nu ai putea trăi.

Iar vocația este ceea ce simți că trebuie să faci pentru a te hrăni spiritual, și nu toți o au. Așa că dacă nu ai una, nu te frământa prea mult.

Poți face din vocație o carieră sau poți avea o vocație și trăi din job. Nu trebuie să îți handicapezi vocația pentru că nu te întreține și probabil anume din acest motiv se numește vocație.

Vocația nu este condiționată de nimic.

Vocația este, pur și simplu.

Ea trăiește în tine, ea respiră odată cu tine, ea merge cu tine la baie, la întâlniri, în vacanțe, oriunde, pentru că ea este parte din tine.

Asta simte omul cu vocație, deși nu-l poate transpune de multe ori în cuvinte.

Omul cu vocație știe pur și simplu că are un drum și are un GPS în interiorul lui care îl redirecționează ori de câte ori se îndepărtează prea mult de ea.

Cu toate astea repet însă, vocația nu e un must-have.

Există oameni fericiți care trăiesc doar din jobul pe care-l au și oameni fericiți care au făcut carieră doar din activitățile care li s-au dat mai ușor la îndemână.

Dacă ai însă o vocație și ajungi să faci carieră din ea, atunci te felicit.

Dar chiar dacă ai o vocație și trăiești dintr-un job, te poți considera un om fericit.

Nu e o rușine să ai un job absolut diferit de vocația ta, întrucât vocația are propria psihologie. 

Ea refuză să se dezvolte acolo unde simte condiționare.

Vocația, la fel ca iubirea, odată condiționată, nu va mai da rezultate productive sau motivante.

Iubește-o, exact așa cum îți iubești sau ți-ai iubi copilul, cu toate plusurile și minusurile lui.

Accept-o, la fel cum îți accepți sau ți-ai accepta copilul, exact așa cum este el.

Las-o să facă parte, așa cum îți lași sau ți-ai lăsa copilul, să facă parte din tine și din viața ta.

Și dacă va fi nevoie, la momentul potrivit, destinul te va pune pe calea pe care trebuie să mergi.

Atunci nu va mai trebui tu să cauți, ci vei ajunge să fii căutat pentru ceea ce faci.

Ai încredere în viață, îți spun și ție, așa cum îmi spun și mie, și așa cum îi spun și mamei mele, de fiecare dată când devine extrem de îngrijorată pentru mine și viitorul meu.

Dacă ai încredere în viață, vei observa că toate experiențele pe care le-ai trăit se vor concentra, la un moment dat, într-un singur punct care va fi un reper de a-i da sens existenței tale.

Eu cred în viață, eu cred în sens uman, eu cred în oameni cu vocație și mai cred în perseverență, curaj, pasiune și entuziasm.

Tu în ce crezi?

 

P.S. Viața e prin definiție o vocație, ai grijă cum o întreții.  🙂

Leave a comment