Ne despărțim iubindu-ne și ne separăm drumurile anume pentru că ne iubim…
De câte ori ai auzit oamenii spunând acest lucru atunci când trec printr-o despărțire? Câți dintre noi percep astfel o separare?
Ură, acuzare reciprocă, răzbunare – acestea sunt, mai degrabă, comportamentele pe care le avem în urma unei separări de oamenii cu care ne-am împărțit perioade scurte sau mai lungi de viață.
Noi nu știm încă să ne despărțim frumos de cei de alături.
Noi nu am aflat încă că despărțirile sunt lucruri firești într-o viață umană, așa cum nu am învățat încă că, cu cât mai mult ne legăm viețile noastre de a celor din jur, cu atât mai disperați suntem să le păstrăm, prin orice metodă, atunci când adulmecăm pericolul unei separări.
Dar, nu te acuz, la fel ca și tine, multe dintre despărțirile din viața mea, nu au fost modele de urmat pentru alții.
Prieteni, iubiți, oameni dragi, dar chiar și părintele meu, de unii dintre ei m-am despărțit pentru că ciclul normal al vieții soldat cu un sfârșit m-a obligat să o fac, de alții – pentru că, pur și simplu, am considerat că așa este corect să procedez, într-un anumit punct al relației dintre noi.
Și, dacă analizez mai profund, constat cu tristețe că nici una dintre despărțirile din viața mea nu au fost tocmai atât de mature cum mi le-aș imagina acum.
De tatăl meu m-am despărțit, după doar 5 ani cât l-am cunoscut, fără a avea curajul, măcar înainte de a pleca, să îi spun cât de mult îl iubesc și cât de mult a însemnat pentru mine acel timp, fie el și foarte scurt, pe care l-am petrecut împreună în această lume.
De unii dintre prietenii mei m-am despărțit pentru că am considerat, cu tristețe, într-un anumit punct al prieteniei ce ne lega, că nu mai există nici măcar un principiu de viață pe care l-am putea împărtăși împreună, de alții – pur și simplu, datorită lipsei sincerității, care, de altfel, o consider o caracteristică esențială a unei relații de prietenie…
De bărbații din viața mea – pentru că am simțit, într-o odăiță din mine numită punct de saturație, că unele relații nu pot continua respirând artificial și că drumurile noastre au direcții diferite, oricât mi-aș fi dorit eu sau cel de lângă mine să fie altfel…
De toți acești oameni din viața mea m-am despărțit iubindu-i și nu regret nici o secundă pentru fiecare dintre deciziile pe care le-am luat în momentele respective.
Deși mi-aș fi dorit, undeva în adâncul meu să pot continua anumite relații, trecând peste orice, am știut întotdeauna, în acel loc din mine numit rațiune, că hotărârile pe care le-am luat au fost corecte, pentru mine dar și pentru cel de alături…
Multe sunt despărțirile prin care trece un om pe parcursul existenței lui. Dar și mai multe sunt lecțiile pe care le avem de analizat în urma lor.
Încă o dată: eu nu cred în relații păstrate la aparate pentru respirație artificială. Eu cred în viață și atâta timp cât există viață într-o relație, cred, cu toată tăria, că se pot face lucruri…
Nu îți sugerez să fii o/un extremist/ă și să renunți la relații de la prima pietricică de care te împiedici. Dar să schimbi pe cineva pentru a-ți fi pe plac, să investești energia ta și a lui pe lucruri inutile, să îl/o impui să aleagă aceeași direcție ca a ta doar pentru a fi împreună – nu cred că toate astea, adunate la un loc, pot crea ceea ce se numește: o muncă nobilă.
Și, poate greșesc, dar cred că fiecare dintre noi anume asta are de făcut – să găsească curajul de a merge pe drumul lui, oricât de pustiit și trist ar părea acesta la început. Înaintând, te asigur că vei găsi destinații uluitoare, oamenii extraordinari și vei descoperi concepte de viață, pe care nici nu ai avut măcar curajul să ți le imaginezi.
Despărțirile, om drag, nu sunt o dovadă a lipsei de iubire, dimpotrivă:
Aleg să merg pe un drum diferit de cel pe care-l iubesc pentru că îmi pasă de mine și de el, pentru că mă văd nefericită alături de el și îl văd pe el nefericit alături de mine…
Oare ăsta nu este un motiv destul de întemeiat pentru a o apuca pe o cale proprie?
“Percepe liniștea din tine, observ-o, ascult-o”, asta ne sfătuiește să facem Eckhart Tolle, în cartea sa “Liniștea vorbește”.
Și dacă ai asculta-o atent, probabil ai înțelege multe lucruri despre ceea ce simți.
Tot acest minunat autor spune că liniștea din noi nu este echivalentă cu mintea noastră, ci din contră, aceasta este acel loc din noi total detașat de gândurile pe care le avem.
Așa că:
Să nu-ți fie frică să te asculți.
Să nu-ți fie frică de ce vei auzi.
Chiar dacă asta presupune sugestii ce te înspăimântă.
Nici una dintre ideile pe care le avem nu sunt separate de ceea ce suntem.
Nici unul dintre visurile care apar în ființa noastră, fără ca măcar noi să ne dăm seama de unde, nu sunt detașate de cine suntem.
Toate fac parte din ceea ce suntem și ceea ce trebuie să fim mai departe.
Am început să cred, din ce în ce mai mult ultima perioadă, că fiecare dintre noi se naște cu o direcție anume și că intuiția pe care o avem de multe ori, nu este altceva decât acel GPS din ființa noastră care ne atenționează de fiecare dată când ne îndepărtăm de acea direcție.
Nu am crezut niciodată în soartă, dar am crezut întotdeauna în destin. Și asta probabil pentru că însăși rădăcina acestui cuvânt mi se pare sugestivă: “des”, pe care o asociez cumva cu “destinație”, o noțiune care nu poate avea, nicidecum, o definiție “scrisă undeva, într-o carte imensă, de la o pagină anume, pregătită pentru fiecare dintre noi spre a fi pusă în practică”.
Nu sunt o marionetă! Nu ești o marionetă! Și nici nu-ți poți imagina câtă putere există în tine de a-ți crea un drum propriu pe care să îl urmezi, da, așa cum ești – “un muritor de rând, supus bolii, stărilor emoționale, anumitor circumstanțe care nu țin de tine” ș.a.m.d.
Așa cum viața noastră nu poate fi numită stabilă, la fel sunt și relațiile umane, și ăsta e un lucru firesc.
Nu te mai agăța de oameni. Nu-ți mai pune viața și speranțele în mâinile altora, pentru că, cu cât mai mult o vei face, cu atât mai mult vei depinde de ei.
Întreabă-te cu fiecare ocazie pe care o ai: “Dacă nu aș fi acum alături de acest om, există ceva ce am doar al meu?” “Există ceva pe care nu îl împart la doi?” Cu cât mai multe “ceva-uri” de acest gen vei găsi, cu atât mai independent emoțional vei fi.
Și… iubește, dar caută-ți alt drum atunci când simți că cel de lângă a început să meargă pe o direcție diferită de a ta, pe o cale care dacă ai urma-o și tu, ai face-o din datorie, nu plăcere, din sacrificiu, nu iubire…
Astfel de căi, scumpul meu, nu au niciodată o destinație fericită. Și dacă înainte mergi de mână cu cineva, imaginează-ți cât de greu va fi drumul înapoi… singur?
Și apoi, odată ajuns la destinația de unde ai pornit alături de acel cineva, cât de greu va fi oare să o iei de la același capăt, singur?…
Gândește cu rațiunea, dar trăiește cu inimă!
Cu multă asumare, dragoste și gândire rațională,
Eugenia. 🙂
