Dacă șansa la o viață mai bună ar avea un nume, acela ar fi acceptarea creșterii continue.
Proces de educație permanentă – acesta este termenul care a fost introdus de sistemul de învățământ Bologna. Și mi se pare unul foarte relevant, luând în vedere faptul că până la acest concept aveam tendința să credem că odată ce ne-am ales cu o diplomă de licență în mâini, ne-am „rezolvat” viitorul.
Astăzi, deși greu de acceptat pentru unii și mai ușor – pentru alții, timpurile în care trăim ne aduc la cunoștință tot mai mult că nu mai merge să facem specializări care nu au tangențe cu noi, dar pe care le-am ales pentru că „au o perspectivă”, așa cum nu mai merge nici să ne angajăm în activități care nu ne trezesc nici o emoție, doar pentru că acestea ne-ar oferi o stabilitate financiară a zilei de mâine.
Un concept greu de implementat, dar foarte util, după părerea mea. Și spun acest lucru eu, care m-am reprofilat, după ce am terminat o facultate care nu mi-a adus nici o satisfacție de-a lungul studiului.
Întrebarea este însă cum facem să reușim să încadrăm social ceea ce ne pasionează, astfel încât să ajungem să profesăm în domeniile care ne caracterizează?
Deși procesul de învățământ Bologna a schimbat mentalități privind educația umană, acesta nu garantează succesul în urma parcurgerii etapelor lui (evident!). Așa cum, printre altele, nimic nu ne poate garanta succesul dacă nu ne implicăm.
Și când zic implicare mă refer la… implicare: voluntariat, dorința de îmbunătățire continuă, informare și din nou cât mai multă practică. 🙂
Știu că e greu să fii one man show: studentul care are nevoie de sprijin pentru a-și continua studiile, adultul care trebuie să se întrețină, omul implicat în tot ceea ce face, pentru a fi cât mai activ, copilul grijuliu al părinților, prietenul devotat al celor dragi etc., etc.
Dar, crede-mă că reușești să-ți asumi toate aceste roluri doar atunci când faci din viața ta o continuă implicare în ceea ce te pasionează, pentru că restul lucrurilor vin de la sine.
Problema este că mulți dintre noi nu reușesc nicicum să se identifice cu ceva care i-ar pasiona cu adevărat.
Întrebarea multora dintre cei care-mi scriu este: Cum afli care e vocația ta?
Ei bine, există mulți autori care vorbesc despre vocație astăzi, oameni care au devenit experți cu adevărat în acest domeniu. Dacă mă întrebi pe mine, îți pot spune un singur lucru:
Vocația e ceea ce te ține în priză și îți dai seama că te-ar ține mult timp de acum încolo. E acel ceva care-ți place atât de mult să-l faci, încât nici nu observi cum trece timpul. E acel ceva care chiar și în timpul liber te prinzi că-l faci, deși ți-ai propus să ai activități care să te relaxeze. E acel ceva de care simți că nu te-ai putea lipsi în această viață. Într-un final, e acel ceva la care revii mereu, deși îl abandonezi poate uneori pe perioade determinate.
E adevărat că ajungem mai greu să conștientizăm importanța de a ne găsi vocația, dar odată conștientizat acest lucru, trebuie asumat și îmbunătățit mereu. Pentru că:
Nici o viață nu a fost creată pentru a fi lăsată dă fie dusă de vânt, orice viață are un rol în acest univers, iar dacă nu reușești să-l descoperi, trăiești în zadar.
Vom înțelege însă acest lucru doar atunci când vom coborî cu picioarele pe pământ și vom înceta să credem în minuni care ne-ar schimba radical viața.
Vom înțelege acest lucru atunci când vom înceta să așteptăm ca „soarta să ne ducă pe drumul cel drept”.
Vom înțelege acest lucru atunci când vom înceta să așteptăm „oameni potriviți” pentru a ne schimba viața.
Din momentul în care vom înceta să așteptăm ceva din exterior pentru a face o revoluție interioară, viața va căpăta un alt sens.
Omul a fost creat pentru a se șlefui constant și continuu.
Omul e ca o piatră necioplită în mijlocul lumii ce are menirea de a face din el o operă de sculptură, mereu în proces de îmbunătățire.
Rolul omului este de a se implica, chiar și atunci când se simte mic și neputincios, chiar și atunci când crede că este neînsemnat și incapabil de a face o diferență.
Fiecare om, prin existența lui, poate face o diferență în această lume. Poate că suntem mici, dar implicarea noastră poate face diferențe mari.
E timpul să înțelegem că schimbarea se produce foarte greu, dar solicită ca procesul ei de realizare să fie permanent, astfel încât să nu ne mai gândim la însăși schimbarea pe care ni-o dorim, ci la procesul prin care trecem pentru a ajunge la ea.
E timpul să înțelegem că schimbarea nu este un scop ce trebuie atins, ci un fapt ce trebuie acceptat, asumat și continuat conștiincios și constant. Pentru că schimbările se produc în noi permanent, cu fiecare experiență pe care o trăim.
În lumea în care trăim, schimbările se produc mereu, dar paradoxal: noi încetăm să le mai monitorizăm și să le ținem evidența, pentru că în însuși procesul de schimbare, ne schimbăm… noi, ca entități umane.
Poate că schimbarea la care am visat atât s-a produs deja în noi, dar am fost prea ocupați să ne dăm seama de acest lucru.
Poate că fiind în căutarea propriului rost în viață, l-am găsit deja, dar nu am reușit să-i dăm un nume ce l-ar putea purta.
Sau poate că orice experiență pe care o trăim, pe cât de neînsemnată pare, este parte a procesului de schimbare permanent la care suntem supuși.
Cu toții vorbim despre schimbări, dar nu ne dăm seama că fiecare experiență pe care o trăim ne schimbă într-o măsură mai mică sau mai mare. Poate că ar fi timpul să ne bucurăm de schimbările ce se produc în noi și să ne continuăm, pur și simplu, viața, acceptând faptul că suntem mereu în proces de schimbare?
Viața va înceta să devină o luptă pentru schimbare continuă din momentul în care omul își va profesa pur și simplu vocația așa cum se cuvine fără a se gândi la crearea unei schimbări majore constante.
Schimbare e componenta existenței umane, la ea nu trebuie să visăm ci doar să o acceptăm și să ne bucurăm de rezultatele ei.
Cu acceptare necondiționată a schimbării și a ta,
Eugenia. 🙂
