La 20 de ani ne dorim să înlăturăm orice fel de naturalețe de pe fețele noastre, pentru ca la 30 de ani să facem orice pentru a arăta cât mai autentic și natural.
Acesta este poate un prim semn de maturitate. Dar poate fi ăsta un trend la care aspirăm pentru că revine în vogă?…
Dacă mă întrebi pe mine despre maturitate, o spun întotdeauna că indiferent cât de devreme sau târziu își face aceasta apariția în viața unui om, ea vine întotdeauna la pachet cu anumite obligații, responsabilități și asumări.
Și odată ajuns la un anumit nivel de maturitate emoțională, devine din ce în ce mai greu să faci parte din sisteme. Și asta pentru că începi să observi…
Mi se spune de multe ori că “gândesc prea mult”. Oare să gândești a ajuns să fie un defect, nu o calitate?
Da, poate că noi, cei din anumite culturi, “ne-am născut filosofi”. Dar poate că anume asta ne face umani, autentici, sensibili și empatici?
Poate că anume asta ne face să trăim simțind, nu doar existând? Într-un final, poate că anume asta ne dă capacitatea de a face alegeri, nu de a accepta prima opțiune care ne iese în cale?
Astăzi mi-am propus să vorbesc despre robotizarea unor anumite culturi ale lumii, fără însă a da nume concrete. Și vorbesc despre robotizare, pentru că acesta este subiectul pe care îl analizez cu minuțiozitate ultimele luni din viața mea.
Unele politici ale lumii cred că atâta timp cât îți lași copilul să “își trăiască copilăria”, fără a-l responsabiliza pentru absolut nimic, faci din acesta un adult sănătos și echilibrat emoțional. Dar, undeva ignorat într-un colț, stă subiectul adolescență, o etapă obligatorie pentru a ajunge la maturitate.
Cel mai ușor este să faci parte dintr-un sistem! Intri în joc, îți creezi un monolog interior despre cât de norocos ești că ai ajuns acolo unde ai ajuns și pur și simplu, trăiești… fără a gândi, fără a analiza, fără a observa. Pentru că vai, dacă ți-ai permite să observi, te-ai inspăimânta!
De multe ori ceea ce strălucește orbitor la suprafață este extrem de putred și ruginit pe interior.
Strălucrirea ne fură privirea tocmai pentru a nu vedea ceea se se ascunde după ea.
Dar omul nu are nevoie să știe aceste lucruri, atâta timp cât și-a propus să se lase pe mâna sistemelor care i-au promis “protecție și siguranță până la moarte”.
Dacă ne-am gândi mai bine ne-am da seama că anume așa arăta situația pe timpul comunismului. Și oare nu trăiau destul de bine unii în iluzia numită siguranță?
Multe culturi am avut ocazia să cunosc până acum. Și deși sunt mulțumită de absolut fiecare dintre experiențele trăite până acum, recunosc că uneori mi-aș fi dorit să nu văd și înțeleg atâtea.
Și asta pentru că odată ce ai început să îți lărgești orizontul de cunoștințe despre lume, începi să observi amănunte pe care uneori ți-ai fi dorit să nu le fi văzut. 😉
În privirea unor oameni am citit adesea dorință nebună de viață, ambiție și determinare, în timp ce în ochii goi ai altora – lipsă de viață, plicitiseală și un fel de nimic, greu de explicat în cuvinte.
Diferența dintre primii și cei din urmă este rigurozitatea unui sistem și lejeritatea altuia.
Familii cu tradiții, copiii cu rădăcini – asta am cunoscut în unele culturi ale lumii, spre deosebire de altele – în care copilul este un fel de o bucată de plastilină care se modelează singur.
Părinții – prieteni ai propriului copil, părinții – oameni pentru care există mult prea puțin respect, odată ce “copilul nu aparține familiei în care s-a născut, ci statului…”
Personal, nu sunt pro violență în familie, dar mă revolt anumitor idei ce trec la alte extreme.
Nu sunt mamă, dar îmi imaginez ce durere poți avea purtând în tine un omuleț aproape un an, pentru ca mai apoi, să îl crești cu frică, ca nu cumva, la cea mai mică greșeală, să îți fie luat pruncul și dat spre adopție!
Părinții mai greșesc! Și asta pentru că nimeni nu i-a învățat să fie părinți.
Copiii mai greșesc! Și asta pentru că nu au venit pe lume cu temele de casă făcute!
Sistemele, deși ne disciplinează, ne robotizează.
Crează din noi copiii răzvrătiți, adolescenți fără nici un dumnezeu, într-un final – adulți fără ambiții, păreri personale, visuri și dorințe care să ne aparțină.
Și vai, nu există o tristețe mai mare decât să trăiești visuri ale sistemului, pe care să le consideri ale tale!
Tot ce strălucește și te orbește din start nu te lasă să vezi dedesubtul lui! Și asta pentru că sistemele sunt create astfel încât să se plieze pe nevoile de bază ale omului.
Sistemele, deși iluzorii, crează oameni obedienți, nu critici și nici gânditori. Și asta pentru că a gândi este cea mai periculoasă capacitate a unui om pentru un sistem.
Și totuși, eu te provoc să gândești.
Oare poți face ceva care să te scoată dintr-un sistem, astfel încât, poate rămânând să trăiești în el, să îți dezvolți o părere personală, să îți creezi aspirații și visuri personale (repet: nu ale sistemului, oricare ar fi acesta)?
Oare omul se poate rupe de iluzii și își poate crea un drum propriu, oricât de dur ar fi sistemul în care este încadrat?
Dacă ai vreo idee, aștept răspunsul tău cu mare drag. 🙂
Cu multă, dar încă nu suficientă maturitate,
Eugenia. 😀
